Tocmai mi-am dat seama ca aseara cand m-am intors din oras am uitat complet de avertismentul primit la plecare si am venit la hotel pe jos. Chestia interesanta e ca nu m-a mancat nimeni. Chestia care face chestia anterioara si mai interesanta e ca unul dintre taximetristii din fata hotelului m-a oprit usor agitat (asta mi-a si adus aminte de plimbarea mea sub clar de luna) in timp ce ma pregateam sa trec strada ca sa caut prin zona un chiosc sa-mi iau tigari. “Where do you go, sir?”. “Pana colo-sa, sa-mi iau tigari”, zic, nevinovat. “No, no, don’t go there! It’s dangerous”. “Unde, ma, pe strada asta din fata?”. “Yes, sir, don’t go”. Cand mi-a mai zis si ca ma duce el gratis pana la chiosc si inapoi, numa’ sa nu merg singur, am inceput sa-l cred, chiar daca nu vedeam absolut nimic periculos pe strada aia care nu are mai mult de o suta de metri.
E drept ca sub coloanele cladirii de alaturi, pe trotuar, stau (in sensul ca acolo par sa locuiasca) vreo 15-20 de aurolaci. Nu-s agresivi, unul care a venit pana la colt sa-mi ceara o tigara a refuzat sa traverseze straduta si sa ajunga pe trotuarul meu pana nu i-am facut eu semn sa vina, dar exista. Seara apare o dubita alba, un fel de ambulanta, si le imparte ceva. Mancare, probabil, ca nu suntem in Amsterdam. Amuzant e ca in cladirea aia se afla fix Ministerul Public si Avocatul Poporului (sau ce-o insemna “Defensoria Publica”, ca nu ma pricep).
Adevarul e ca in legatura cu niciun oras de pana acum n-am citit atatea avertizari ca atunci cand a venit vorba despre Rio. Nu stiu cat din reputatia asta e auto-generata si cat e reala (ma refer aici la cartierele normale, nu la favele), pentru ca nu m-am simtit nicio secunda in pericol, dar un foculet tot trebuie sa existe acolo de unde iese atata fum. Unde e multa saracie (iar aici este), e si multa violenta, asa ca e preferabil sa adaugam un strat suplimentar de precautie peste common sense-ul aplicat oriunde in lume. Better safe than sorry, pentru ca BOPE n-are cum sa fie peste tot in acelasi timp.
Azi testam o noua modalitate de deplasare prin oras, pe langa taxiul care ma duce in centru: destinatia e Copacabana, asa ca iau metroul de la Cinelandia pana la Cardeal Arcoverde, de unde nu mai am de facut decat doi pasi pana pe nisip.
Metroul e considerat unul dintre cele mai sigure mijloace de transport din Rio si, desi nu ajunge in toate colturile orasului, e integrat si cu niste linii de autobuze, e confortabil (exceptand orele de varf, ca peste tot in lume) si te scapa de ambuteiaje. Pentru femei e chiar mai sigur decat pentru barbati, pentru ca exista vagoane in care doar ele au voie sa urce, ca sa nu le fluiere/pipaie toti golanii.
O calatorie costa R$4.30, adica un euro si un pic, ceea ce inseamna mai putin de un sfert din cat estimeaza tarifadetaxi.com (si estimeaza corect) ca m-ar costa cu taxiul.
Iti mai dau o informatie despre metroul din Rio, ca poate iti foloseste in viata: are trei linii, si anume 1, 2 si 4. Nu rade, ca astea sunt. Si nu ma intreba unde-i linia 3, ca nu cred ca stie cineva.
E cald, dar norii sunt chiar mai multi si mai intunecati decat ieri, astfel ca plaja e doar vag populata. Am cateva hectare de Copacabana doar pentru mine, cum ar veni. Pe care le traversez agale, lasand urme cu speranta mica de viata in nisipul nivelat de apa. Desi tehnic vorbind inca n-a venit vara, oceanul nu-i colosal de rece, dar valurile sunt mari si daca nici bastinasii nu indraznesc sa inoate, inseamna ca ar trebui sa stau si eu cuminte pe tarm, stiu ei mai bine. Imi aleg o terasa de la capatul de nord al plajei si lenevesc urmarind cum valurile din golf se reflecta pe cer si inghit varfurile dealurilor. Sau invers. Singurul efort pe care-l fac e sa mai cer o bere sau un açaÃ, dupa cum mi-i voia, boieri dumneavoastra.
AçaÃ-ul asta e un fel de smothie facut din fructele unui palmier. Prin nordul Braziliei inteleg ca-i considerat mancare, aici e un fel de desert, ca-i dulce si are bucati de banana ca topping. Iti intra rapid pe lista de preferinte, mai ales dupa ce afli ca-i energizant, pentru ca are in compozitie sirop de guarana, care guarana are mai multa cafeina decat cafeaua. Bun-bun-buuun, vorba robotzilor.
Plafonul de nori e atat de jos incat toate planurile mele de a urca pe Corcovado s-au sters. Nici pe Pão de Açúcar nu-i cu mult mai buna situatia, dar aici macar mai am o speranta, ca-i dealul mai mic.
Telefericul (R$80, adica vreo 20 de euro) pleaca din Praia Vermelha si are o statie intermediara pe la jumatatea drumului, unde imi si petrec, de altfel, cea mai mare parte a timpului. Am facut o incercare si pana-n varf, dar in afara de ceata n-am gasit nimic acolo. Morro da Urca e insa la cateva zeci de metri sub limita de jos a valatucilor astora enervanti, iar golful de dedesubt arata frumos, chiar daca nu atat de albastru ca in pozele de agentie. Si restul orasului arata frumos, cum sparge el verdele dealurilor si se intinde de pe varfuri pana la plajele de jos: de aici nu se vede aglomeratia, nu se simte traficul, iar cartierele cafenii sunt doar niste pete in departare.
Am capatat obiceiul sa dau in minte “note” oraselor/tarilor prin care trec, in functie de un concept pe care nu stiu cum sa-l numesc altfel decat “livability”: as trai in locul respectiv sau nu, pe o scala de la 1 la 10? Sorry, Rio, dar nu primesti mai mult de 4, e concluzia pe care o trag in timp ce ma uit la tine de aici de sus, cu o bere in mana. N-am pretentia ca am vazut orasul, ca stiu ce inseamna sa traiesti in el, ca i-am descoperit partile minunate care poate le acopera cu varf si indesat pe alea naspa, dar e o nota pe care o dau eu pentru mine, nu pentru altii, iar mie si senzatiile pe care mi le ofera prima impresie imi sunt de ajuns. L-as mai vizita? Da, oricand, cate o zi – doua. Dar m-as muta aici? Nope.
Intr-un fel, de asta am si lenevit azi ca niciodata intr-un oras nou. Partial din cauza zonelor neprietenoase, partial pentru ca nici n-are prea multe “landmarks” pe care sa le pot lua in calcul (practic, singurul obiectiv de pe lista personala pe care l-am ratat a fost statuia), nu-i genul de oras care sa ma atraga sa-l strabat pana mi se tocesc picioarele. Si nici in setul de motive pentru care multi turisti vin aici nu ma inscriu: intins pe plaja ca o soparla nu stau, iar tiroida mi se coace si crapa daca ascult bumtzi-bumtzi-ul din cluburile de noapte, multumesc. Nu ca ar fi primul oras care nu ma extaziaza ca pe tot restul lumii (“vaaai, fata, ce cool e, n-ai idee, gen”), Barcelona a avut onoarea sa inaugureze sectiunea asta cu multi ani in urma.
Cand cobor, deja s-a facut seara. Am luat unul dintre ultimele teleferice (merg din 20 in 20 de minute, pana la ora 9pm) si singura mea grija e sa ma duc la hotel ca sa ma schimb si sa descopar ce restaurant va intra azi in istorie hranindu-ma.
Ca orice exemplar obisnuit al acestei subspecii, taximetristul pe care-l gasesc in fata statiei de teleferic mormaie ca nu prea are chef sa mearga in centru, sperand probabil ca asta o sa-l ajute cumva intr-o viitoare negociere. Nu-l ajuta. Ma tolanesc pe bancheta in asa fel incat sa inteleaga ca nu ma intereseaza cheful lui, il bag in pizda ma-sii in romana si ii fac semn sa dea drumul la aparat. Las’ ca te retragi dupa aia in Pantelimon.
Intru in vorba cu oamenii de la receptie, ei sunt prima linie de informare atunci cand e vorba de restaurante, baruri si alte asemenea lacasuri de cultura. Pustoaica din seara asta sta cam prost la capitolul “engleza”, astfel ca jumatate din frazele ei sunt in portugheza, desi i-am explicat in cuvinte clare ca eu nu vorbesc absolut deloc limba asta a ei. In scurt timp, jumatatea se transforma in doua treimi, apoi totul e doar in portugheza. Practic, acum vorbim unul cu celalalt fiecare in limba lui. La un moment dat, cand o vad ca nu intelege un cuvant, ii gasesc echivalentul in romana si ii bag un “sao” la sfarsit. Furculiçao, gen. Se lumineaza, a inteles. Incurajat si amuzat de chestia asta, renunt de tot la engleza si amestec de-a valma cuvinte in romana, spaniola si italiana, cu un accent moldovenesc salbatic si cu sao/pao la sfarsit, dupa cum mi se pare ca se potriveste mai bine. Culmea e ca imi raspunde. Bai, esti nebun?! Mai zic o prostie in acelasi stil, imi raspunde iar, si imi mai si spune ca de fapt vorbesc bine portugheza, ca nu-i asa cum ziceam eu la inceput. “Nao, nao”, o fac pe modestul care intelege ca e datoria ei sa fie politicoasa cu clientii, si ii multumesc de fiecare data cand imi corecteaza cate un cuvant pentru ca am pus terminatia gresita sau l-am moldovenizat prea putin. Prea mult nu se intampla niciodata. Ajungem sa vorbim 15-20 de minute in felul asta, urmariti de seful ei, care isi tot cauta de lucru prin preajma ca sa ne asculte. Individul vorbeste bine engleza, dar nu se baga in discutie, il distreaza ce se intampla cel putin la fel de mult ca pe mine. La final, dupa ce am aflat si unde as putea sa mananc, si ce scoala de turism a facut Stephanie si ce planuri de viitor are, iar ea a aflat la randul ei ce fac eu pe-aici, plec hotarat sa vorbesc doar portugheza de acum incolo, cat timp ma mai plimb prin tara asta. Portugheza mea.
Leave A Comment