Belli pezzettini d’Italia

Am mai zis-o, dar o tot redescopar, asa ca o mai zic: si daca iti petreci toata viata vizitand Italia, tot nu termini. Eu am pierdut deja sirul plimbarilor prin tara asta si - pe langa locurile pentru care cred ca o sa am nevoie de o reincarnare decenta (adica fara variante vegetale, sa am macar ochi si picioare, gen) ca sa apuc sa le revad - inca mai gasesc bijuterii. Cum sunt astea trei.

Cinque Terre

Am acasa un puzzle, ceva de vreo 3000 de piese, pe care l-am facut acum mai bine de 10 ani, intr-o noapte in care ma saturasem sa tot calc pe bucatelele alea de mucava imprastiate peste tot. Am muncit cel putin la fel de mult ca sa-l pun pe un carton si sa-l transport pana la atelierul de inramat, ca nu ma lasa inima sa-l fac tandari la loc. In imagine avem asa: un satuc mic si colorat, niste stanci cu un turn deasupra, un port cu vreo zece barci si yachturi in el, niste floricele intr-un colt, iar de restul apa. Frumos, doar ca am avut nevoie de cativa ani buni pana am aflat unde se afla in realitate peisajul cu pricina: Vernazza, una dintre cele cinci terre agatate pe stancile de deasupra Marii Ligurice. Iar dupa ce am aflat, mi-a mai trebuit o vesnicie pana am reusit sa-i fac loc in lista plimbarilor – desi intre timp am mai trecut de cateva ori more or less prin apropiere. Acum insa i-a venit vremea, mai ales ca si vremea tine cu planurile mele.

Ca sa-ti spun sincer, singurul lucru care ma intereseaza e sa fac o fotografie din exact acelasi loc de unde a facut-o autorul puzzle-ului meu. Cred ca noi (sau cel putin o parte dintre noi), astia pentru care viewfinder-ul camerei e aproape o extensie anatomica iar Photoshop-ul parte a metabolismului, ne deformam un pic la cap dupa o vreme: ni se pune pata sa facem o anume fotografie, ne pregatim pentru ea uneori saptamani in sir, calculam unghiuri, perspective, conditii de lumina si stari meteo, stam in locul stabilit ore sau chiar zile in sir, iar in tot timpul asta restul universului n-are decat sa se prabuseasca fara lubrifiant intr-o spectaculoasa gaura neagra sau maronie, we don’t give a shit.
Dar ok, daca tot ajung in zona, dupa ce-mi rezolv piticul de pe creier, putem sa ne arunca privirea si in jur. N-am de gand sa iau toate cele cinci satuce la rand, fac o mica documentare in urma careia, pe langa Vernazza, mai raman pe lista Manarola si Riomaggiore. Astea mi se par cele mai interesante, desi – categoric – toate sunt simpatice si nu-i ca si cum daca-l vezi pe unul, le-ai vazut pe toate: unul e mai sus pe deal (Corniglia, de exemplu), altul are un port mai aratos, unul are stradute mai inguste, altul e mai colorat, fiecare are un something al lui. Let’s go, then. Trei ore pe autostrada – o mica plimbare de dimineata, sa ne scada colesterolul.

Un lucru e clar: n-as putea trai vreodata in satucele astea. Never ever, dintr-un motiv pe care hipsterii nu-l inteleg si nici nu ma intereseaza sa-l inteleaga dar care-i foarte simplu: nu poti merge cu masina acasa. Din cauza ca 1) sunt foarte mici, 2) sunt construite in secolul 16, cu stradute de secol 16 si 3) au fost declarate monumente UNESCO, masinile sunt interzise aproape complet. Doar cele pentru aprovizionarea magazinelor au voie sa intre, doar intre anumite ore; in rest, bastinas sau vizitator, iti lasi masina la marginea satului (ceea ce inseamna intotdeauna “sus pe deal”) si iti continui drumul folosind mijloace cu tractiune animala, animalul fiind chiar tu. Combinat cu faptul ca-s construite pe stanci, deci stradutele au o panta agresiva, e clar de ce le-am taiat definitiv de pe lista posibilelor locuri in care sa ma retrag la batranete.

Ca turist, alternativa cea mai desteapta e sa-ti lasi masina intr-un oras aflat la sud sau la nord de cele cinci sate, iar de acolo sa iei trenul. La nord ai Levanto, la sud ai La Spezia (care-i mai mare, al doilea oras ca dimensiune din zona dupa Genoa), iar intre ele circula Cinque Terre Express, care-i un fel de metrou: vine foarte des (cam din sfert in sfert de ora, la amiaza), merge mai mult prin tuneluri (tot ca sa protejeze Parcul National), iar intre o statie si alta faci vreo 3-4 minute, adica o jumatate de ora de la un capat la altul, ca-s sapte statii in total. Bineinteles, poti sa-ti incerci norocul si cu masina, dar pregateste-te sufleteste sa platesti pentru parcare (da, acolo, pe deal, deasupra satului) mai mult decat pe hotel – si asta in cazul in care gasesti loc. Eu stau prost la pregatirea sufleteasca, asa ca mi-am lasat masina in Levanto, chiar in fata garii, pe ultimul loc de parcare disponibil. Pretul e rezonabil: 7.20 euro pentru 8 ore sau 10.80 euro/zi, cum preferi. Am incercat timp de un sfert de ora sa gasesc o alternativa gratuita pe stradutele din jur: in timpul verii nu exista asa ceva, ca nici italienii nu-s prosti sa le lase la liber cand pot scoate bani de pe urma lor. Inteleg ca in La Spezia se poate parca gratuit, cu

[mult] noroc, in Piazza d’Armi, la 10 minute de mers pe jos de gara, dar n-am incercat: m-am dus direct in Levanto, ca eram cazat la 15 minute de oras, la un bed & breakfast foarte-foarte simpatic, in mijlocul dealurilor, cu niste proprietari si mai simpatici, in frunte cu Antonio, am inchis paranteza.

Pentru tzopait de ici-colo cu trenul, cel mai eficient e sa-ti iei un card din ala nelimitat. In mod normal, o calatorie dintr-o statie in alta inseamna 4 euro, deci daca faci mai mult de 4 calatorii iesi mai ieftin cu un card pe o zi, care costa 16 euro. Ala pe doua zile e 29 de euro, ala pe trei zile 41, iti faci tu calculele. Acelasi card iti ofera, in plus, si acces pe potecile care ies din sate si urca pe dealuri: fiind Parc National, ai nevoie de un permis ca sa poti umbla aiurea pe acolo. Nu ca as fi eu mare amator de hiking (inteleg ca exista hominizi, probabil dintr-o specie mutanta, care fac tot traseul La Spezia – Levanto pe jos; n-o sa ma vezi ever facand asa ceva, in a million years!), dar daca tot e inclus in pret, sa fie primit! Mai ales ca am o vaga banuiala ca nu pot ajunge in locul ala cu perspectiva pe care il caut fara sa merg pe o potecuta, ceva.

Si intr-adevar, banuiala se confirma la o jumatate de ora dupa metroul opreste in statia Vernazza cu peronul pe partea dreapta: intrarea pe traseu e pazita de un chiosculet din interiorul caruia o tanti imi cere biletul. In punctul ala eram deja ud leoarca (afara sunt vreo 32 de grade, iar satul e construit – poate n-ai fost atent – pe o coasta abrupta) si blestemam din nou faptul ca nu m-am nascut cu 2000 de ani mai devreme, ca sa fiu carat pe aici intr-o lectica purtata de sclavi. Dupa alte cateva minute insa, n-a mai contat. Pentru ca – yeah, baby! – am gasit the place.

Vernazza

Am zis ca n-as putea locui aici, dar un pic, asa, as putea sta. Nu pana ma satur de priveliste, ca asta s-ar putea sa nu se intample niciodata, dar macar pana as ramane fara tigari/bere/stuff like that. Cu mancarea cred ca as putea rezolva, arunc un carlig in albastrul asta care-i fix dedesubt si s-o prinde ceva, cat sa supravietuiesc. Acum stau insa doar cat sa trag cateva [zeci de] cadre – printre altele pentru ca berea e la terasa aia cu umbrelute galbene care se vede jos.

Urmatoarea oprire – Manarola (am sarit peste Corniglia). Cu peronul pe partea stanga de data asta. Aici metroul arata si mai mult a metrou, pentru ca si din gara pana in oras tot printr-un tunel mergi, lung ca ala de la Unirii.
Satucul parca-i mai putin spectaculos decat Vernazza, dar tot simpatic, mai ales cu barcile alea de pe strazi. Cred ca localnicii le-au pus acolo ca sa compenseze faptul ca n-au voie sa-si parcheze masina in fata casei. Makes perfect sense to me.
Din Manarola pleaca o potecuta pana in Riomaggiore, intitulata Via dell’Amore (sau Via de l’Amùu, in dialectul bastinas); pai da, ca a te catara pe stancile astea ca sa ajungi in satul vecin chiar e o dovada de iubire suprema. Nu, multumesc – eu prefer in continuare personalul. Si pentru ca Riomaggiore e ultima tinta pe ziua de azi, iar eu nu m-am mai balacit cam de multisor in mare, doar daca ma cauti prin golf mai poti sa ma gasesti pana spre seara.

Riomaggiore

Message in a Bottle

N-am scris niciodata aici pe larg despre vreun hotel, dar de data asta nu ma pot abtine. Si nici macar nu-i vorba de un hotel, ci de un bed & breakfast. De la care insa multe hoteluri cu multe stele ar putea lua exemplu, jur.

Francezii au un raport pret-calitate prost la hotelurile pana in mid-range din zonele foarte cautate de turisti (cam peste tot, adica), si asta ca sa fiu diplomat. De fapt, stii ce? Imi place atat de putin natia aia incat n-am chef sa fiu diplomat: e foarte prost, spre “de cacat”. Nu chiar ca londonezii, care au cele mai groaznice hoteluri din galaxie pe absolut toate categoriile de pret, dar oricum, grav. Plus ca sunt populate cu francezi. Asa ca pentru noaptea de dupa o plimbare spre Monaco – Nisa m-am gandit sa caut ceva tot in partea asta a granitei. Si nici n-as fi putut lua o decizie mai desteapta. De fapt, cred ca a fost una dintre cele mai inspirate decizii pe care le-am luat vreodata in materie de hoteluri. Sau sunt eu norocos. Sau amandoua.

Sa-ti povestesc: dupa vreo doua zile de stat, ca de obicei, pe booking.com analizand hoteluri pe o raza de 100 km in jurul frontierei si citind tot ce inseamna reviews in vreo trei limbi, imi sare in ochi un bed & breakfast intitulat simpatic si cu o nota uriasa. Comentariile sunt pline de superlative; doar cativa se plang de drumul pana acolo, dar asta-i problema de natafleti. Ce-mi sare in ochi e faptul ca Silvia, owner-ul b&b-ului, raspunde tuturor comentariilor – si nu cu fraze standard, cum mai fac unii (sa nu fiu inteles gresit: e bine ca fac si asa, ii apreciez pe cei care depun macar efortul ala minim de a da copy/paste unui mesaj de multumire), ci intr-un mod personal si apropiat. O gasesc si pe airbnb, unde iar vad doar reviews de 5 stele. Nu stiu daca-s mai mult convins decat intrigat sau invers, dar sterg celelalte doua-trei hoteluri pe care le mai aveam in shortlist si fac rezervarea. Come on, I need to see both this property and this owner!
In ceva gen o ora primesc nu un mesaj, ci doua: unul in care sunt asigurat ca late check-in-ul nu-i o problema, al doilea cu informatii pas cu pas despre traseul pana la b&b; oarecum in ton cu smiorcaielile natafletilor de mai sus in privinta drumului, sunt avertizat ca soseaua e ingusta si sinuoasa, dar ca la 9 seara, cand estimasem ca ajung, o sa fiu asteptat intr-o mica intersectie pe traseu. Hai, mai, cat de greu poate fi drumul asta, really? Google maps – > street view si fac virtual traseul pana la vreo 50 de metri de mesajul din sticla, unde masinuta google s-a oprit ca proasta, ca nu mai vedea asfalt. Da, drumul e ingust, da, are curbe stranse, dar nu-i ca si cum n-ai mai fi vazut asa ceva vreodata, presupunand ca ti-ai scos in viata asta capul din fund si masina din oras: asfaltul e curat, nu-s gropi, nu-s prapastii, nu-i pazit de dragoni infometati. Ii raspund Silviei rugand-o sa stea linistita, ca nu ma ingrijoreaza deloc traseul si ca ajung fara probleme, n-are sens sa ma astepte intr-o intersectie pe un deal, seara, la o ora care oricum nu-i decat o estimare. Ei, ti-ai gasit!
Seara, pe la 8:30 – 9 fara ceva, cine statea cuminte in masina acolo unde se termina asfaltul? Ai ghicit. Fara acces la net in ziua cu pricina, n-am vazut mail-ul trimis chiar in dimineata aia, in care ma anunta din nou ca ma asteapta pe traseu (aaaa, deci tu nu asculti ce vorbesc eu!) si n-am mai apucat sa protestez. Era sa si trec pe langa ea fara sa opresc, daca in secunda in care am franat ca sa incetinesc la intrarea pe pietris nu mi s-ar fi parut suspecta masina aia parcata acolo. Doua capete zambitoare scoase pe geam: “Silvia?”, “Gabriel?” si gata introducerile. 10 minute mai tarziu vorbim despre un milion de lucruri, de parca ne stim deja de-o viata, nu ne-am mai vazut de ceva vreme si avem atatea lucruri sa ne povestim. Ma simt primit cumva cu bucurie, nu stiu cum sa explic. E dincolo de ospitalitatea – sa-i spunem – obisnuita; mai sunt locuri in care esti tratat ca un personaj special si esti inconjurat de zambete, dar simti in ele training-ul atent facut personalului sau/si that business politeness al proprietarului. Acum insa vad si aud entuziasm, and you can’t fake that. Vad si aud dorinta de a-l cunoaste pe celalalt, de a comunica, de a povesti, de a afla – si pentru ca reciproca e perfect valabila, ne petrecem o bucata de vreme sarind relaxati de la un subiect la altul, razand, strambandu-ne, ascultandu-ne, intreband, razand inca un pic. Genul de conversatie pe care n-o vrei terminata.

Cand raman totusi singur si ma intind lenes pe sezlongul de pe terasa, cu orizontul impartit intre o bucata de mare albastra si un delusor verde, cu niste nori cam zbuciumati undeva in dreapta (acolo e Franta, logic ca nu poti avea incredere in aia!) si cu o bere alaturi, aproape ca pot sa ating linistea care imbraca locul asta. Mini-cascada care clipoceste uneori in capatul gradinii, deasupra bazinului cu broaste testoase, si frunzele maslinilor care mai tremura din cand in cand, nu fac decat sa-mi atraga periodic atentia cat de multa liniste e aici. Si in exterior, si in interior. E etapa urmatoare de evolutie a linistii, se cheama peacefulness.
Where the Sky Meets the Sea

Am tot timpul din lume sa vad si sa ma minunez de grija cu care e amenajat tot ce-i in jur. Ca arata mai bine decat in poze am remarcat deja; la fel, ca am la dispozitie un asemenea arsenal de amenities cum n-am vazut in hoteluri de 5*, ca as putea sa-mi potolesc “setea” cateva zile cu ce-i in frigider sau ca e o curatenie de-ti vine sa te speli pe maini inainte de a intra, ca sa nu murdaresti ceva. Dar, dincolo de toate astea, nu-i detaliu lasat la intamplare, nici macar cele care arata voit “a intamplare” – cum e placuta de lemn pe care scrie “welcome”, agatata parca din greseala pe un gardut. Si nu doar ca-s presarate atent, dar tradeaza un bun-gust pe care il remarc pana si eu, care-s un exemplar masculin destul de incapabil sa apreciez asemenea lucruri. Iar toate impreuna compun o personalitate – cum sa-i zic? – luminoasa. Character. A character that mirrors a character.
Si da, exista chiar si o sticluta cu un mesaj in ea.

Sunt in the middle of nowhere si totusi so damn close to everything: marea e acolo, in fata, daca as mai sta o zi-doua, m-as duce pana in piata din Ventimiglia ca sa cumpar creveti, Monaco e la 30 km, aeroportul din Nisa la o ora distanta, imediat la nord incep muntii. Iti mai trebuie ceva? Mie nu.

A doua zi fac salturi si plonjoane dintr-o stare in alta. In mod traditional, cand ma trezesc sunt grumpy, n-ai ce discuta cu mine (adica tu poate ai, dar n-am eu cu tine) pana nu mi se repun toate sistemele in functiune. De data asta, dupa cateva minute sunt fully up and running, ca tocmai m-am reintalnit cu vioiciunea Silviei, care jur ca nu stiu cand are timp sa le faca pe toate, inclusiv prajitura asta cu caise. Din care, oricat de satul as fi dupa tot ce am mancat in dimineata asta, tot mai trebuie sa iau o bucatica, una mica. E clar ca n-am terminat de vorbit aseara tot ce am fi putut vorbi, asa ca mai povestim, mai radem un pic over a cup of coffee. Dupa care ma oftic masiv, pentru ca trebuie sa plec. Stiu ca o sa revin, dar asta o sa se intample intr-o zi, nu azi. Azi as mai sta. Cum ziceam si in review-ul de pe booking.com: the one place I truly felt sorry to leave.

Val Gardena

val-gardena-panorama

Ti-am mai zis: cu piticii nu te joci. Cel putin eu, cu aia ai mei de pe creier, n-am nicio sansa.
Tot o fotografie l-a declansat si pe asta, doar ca nu era intr-un puzzle, ci undeva pe net, nici nu mai stiu unde – am vazut-o acum cativa ani si mi s-a infipt instantaneu pe retina si pe lista de “must see”. Si de data asta mi-a luat o buna bucata de vreme pana am descoperit unde se afla locul cu pricina. Din cauza unui mic haos lingvistic (iti explic imediat) si a nepriceperii unora care au ajuns inaintea mea acolo, informatiile initiale erau cam confuze; mi-a luat ceva vreme pana am parcurs traseul informational de la un generic “Odle Mountains”, asa cum sunau primele referinte pe care le-am gasit, pana la “Torri di Fermeda”, care-s o bucatica mica din grupul muntos Puez-Geisler (care se mai cheama si Puez-Odle), aflat la nord de Val Gardena (care se mai cheama si Gröden sau Gherdëina), vis-a-vis de grupul Langkofel (care se mai cheama si Sassolungo sau Saslonch). Te-am ametit? Stai linistit, si eu am fost la fel. Iar dupa ce, intr-un final, am localizat cu precizie locul faptei, am mai avut nevoie de un pic de studiu ca sa inteleg cum pot ajunge acolo fara sa-mi petrec trei zile (sau tot restul vietii, ca exista si posibilitatea de a deceda pe traseu) incercand sa urc pe jos pana la 2500 m. S-a dovedit ca asta e simplu: mergi spre Brennero, la vreo 20 km de Bolzano iesi de pe autostrada si mergi fie spre Ortisei, fie spre St. Ulrich, fie spre Urtijëi, iar cand ai ajuns iei mai intai o telegondola, apoi o telecabina si ai ajuns. Sper ca intre timp te-ai prins ca Ortisei, St. Ulrich si Urtijëi sunt fix aceeasi localitate. Pentru ca da, dragi copii, in zona asta toate denumirile sunt in trei limbi: italiana (suntem, totusi, in Italia), germana (ok, suntem in Italia, dar zona asta a fost germana sau austriaca timp de 700 de ani, iar raportul dintre cei care vorbesc germana si cei care vorbesc italiana e de 2:1) si ladina. Care nu-i latina, desi se trage din latina vulgara, la fel ca o sumedenie de alte limbi romanice, inclusiv romana (da, stiu, dacopatii o sa fie ultragiati: nu latina si celelalte limbi din univers se trag din romana, ci invers; ba mai rau: din latina vulgaris – dubla blasfemie!). Cert e ca, atunci cand asculti pe cineva vorbind in ladina, ai senzatia ca esti prost: iti suna familiar, dar nu intelegi absolut nimic, cum ti se intampla si cand asculti aromana (care tot de-acolo se trage, de altfel). La fel de cert e ca n-am vazut pe nimeni disperat din cauza faptului ca placutele nu ca-s bilingve, ci sunt trilingve. Nu se crizeaza nimeni ca vor austriecii sa le fure pamantul si sa fuga cu el in spate peste granita, nu le ies italienilor bubite pe fata ca nu le da nimeni paine in magazin daca nu vorbesc germana.

Dar sa revenim: ajuns in Ortisei, imi proptesc masina in parcarea subterana din centru si o iau la pas spre statia telegondolei. Oraselul are aerul ala pasnic de statiune, e soare, cald dar nu foarte cald, ca totusi suntem in mijlocul muntilor, pana ma satur de mers pe strazi inclinate numa’ bine ma dezmortesc. Iar cand ma satur, dau de o minunata inventie adusa pe Pamant pentru lenesi ca mine: banda rulanta care urca din spatele bisericii pana la statie. Telecabina costa 19 euro pentru ambele segmente (Ortisei – Furnes / Furnes – Seceda); sau 28 de euro dus-intors, dar eu m-am hotarat ca macar traseul de intoarcere sa-l fac pe jos. La urcare ii las pe altii mai viteji sa incerce asemenea experimente. Decizie inteleapta, ca sus aveam sa-i vad pe unii vizibil mai pregatiti ca mine cu ochii atarnandu-le pe langa limba, undeva in zona gatului, chestie explicabila in conditiile in care diferenta de nivel dintre Ortisei si Seceda e de vreo 1200 de metri. La coborare, indicatoarele arata 3 ore, tipa de la biroul de informatii imi zicea ceva de vreo doua ore si jumatate, eu am facut o ora si ceva. Lenes-lenes, da’ la vale sunt campion.

val-gardena-torri-di-fermeda
Vazut din telecabina, peisajul e un spectacol. Pe care il treci insa instantaneu la “si altele” atunci cand ajungi sus: abia asta de aici e spectacol! Stancile ascutite de parca le-a spart Thor intr-o zi in care era nervos se arunca pana la 3000 de metri, sa zgarie norii. Aia gri o patesc, cei albi s-au dus mai sus si stau cuminti formand modele pe tavanul albastru. Jos e un verde vesel care coboara pana la Santa Cristina si continua, cu nuante de padure, pana la o alta bucata a zidului de piatra care ocupa trei sferturi de orizont. N-am cum sa povestesc tot ce vad, si cred ca nici fotografiile nu-s in stare sa descrie. Doar daca esti aici poti sa intelegi.

Ma intind pe iarba si ii multumesc piticului.

Leave A Comment

two + five =

Advertisment ad adsense adlogger