Am senzatia ca era sa provoc un incident diplomatic si sa fiu si impuscat in the process. Sa vezi cum: plimbare prin centru, s-o mai fac si pe turistul, nu doar pe lenesul care viziteaza terase si restaurante. Plec din Hamra, ca acolo stau, dau o tura prin campusul Universitatii Americane – o tare simpatica oaza verde, racoroasa si mai ales tanara -, trec pe langa Beirut Souks, unde foarte bine scrie “I-heart-Beirut”, si ma indrept linistit spre Martyrs’ Square, orientand din cand in cand obiectivul intr-o parte sau alta. Nimic grav pana aici. In jurul Moscheei Albastre si pe strazile din jur, multe uniforme, masini blindate, baieti bine facuti, la costum, foarte atenti la fauna care misuna prin preajma, me included. Nu ma intreaba totusi nimeni nimic, iar militarii sunt oricum o imagine cu care te obisnuiesti rapid prin oras, asa ca nu ma mir prea mult, imi imaginez ca asa-i mersul trenurilor prin zona asta – ca deh, moschee mare, catedrala alaturi, sinagoga la 500 de metri, populatie diversa, ceva extra security o fi o chestie normala.
Pe o margine de trotuar, in fata moscheei, vad un personaj in varsta, mic de statura, cu un turban conic de un alb perfect pe cap si intr-o tinuta imaculata care arata clar ca functia lui in univers e de natura religioasa. Fiecare cuta e exact acolo unde trebuie, cred ca nici patricienii romani nu purtau asa ceva, iar aia aveau armate de sclavi care le asezau togile dupa stas-ul si procedurile vremii. Complet nemiscat, pare ca se uita undeva inspre Martyrs’ Statue. Zic “pare” pentru ca nu doar ca nu schiteaza nici cel mai mic gest in ciuda agitatiei din jur, dar nici macar nu clipeste. Deloc.
Nici macar cand ajung la un metru de el: ochii lui sunt in continuare fixati pe o directie tangenta la mine, iar tot ansamblul e complet imobil. “Aaaa, e o statuie de ceara sau ceva”, gaseste neuronul meu rapid explicatia si ii da dispozitie mainii sa se intinda ca sa apese statuia pe nas. Ca eu asa fac. Bai, noroc ca n-am un singur neuron, ci doi: cu o miliardime de secunda inainte sa ridic mana, al doilea da alarma, anuleaza dispozitia precedenta si ma redirectioneaza instantaneu pe o ruta de evitare a coliziunii. O fi clipit omu’, i s-o fi miscat un fir de par din barba sau pur si simplu am simtit ca-i viu, habar n-am, dar – well, da – era cat se poate de viu. Aproape mai viu ca mine, gen. Nu stiu cati dintre cei din jur erau pregatiti sa opreasca blasfemia folosind diverse calibre, ca eram preocupat sa par indiferent si inofensiv, dar nici nu vreau sa stiu. Cert e ca nu m-a luat nimeni la intrebari, nu m-a trimis nimeni sa ma controlez la cap, nici macar cand am inceput sa rad de unul singur de stupizenia pe care era s-o comit.
Cu fotografiile in cartier s-a cam terminat insa, pentru ca un ofiter ma roaga (fara nici cea mai mica urma de ordin in voce, pur si simplu ma roaga) sa ma abtin “pana maine dupa-amiaza”. Cand il intreb de ce, da din urmeri si se uita in sus cu figura aia care spune “sorry, mate, n-am voie sa-ti zic, da’ sunt sigur ca intelegi”. Normal ca inteleg, drept pentru care eliberez zona – nu inainte ca omul sa-mi multumeasca de cateva ori ca i-am ascultat rugamintea. De unde ma si intreb: daca niste militari dintr-o zona “calda”, ca sa nu-i zic chiar “fierbinte”, se poate purta in felul asta, cam ce resorturi il imping pe fostul gardian actualmente politist local dintr-o tara care n-a mai vazut razboi de 70 de ani s-o faca pe marele dur atunci cand trebuie sa “asigure ordinea publica” (my ass; adica sa sanctioneze masini parcate neregulamentar)? Filmele cu Rambo la care s-a uitat cand era mic si peste nivelul carora inca n-a trecut?
Iar ofiterul respectiv n-a fost nici pe departe o exceptie: din cauza ca paza militara e omniprezenta in apropierea cladirilor importante, e aproape imposibil sa nu prinzi in cadru, atunci cand le fotografiezi, si o baricada sau un soldat. Unii fac prompt un pas intr-o parte ca sa nu-ti incurce incadrarea, altii raman pe loc dar iti fac semn din priviri ca e ok sa fotografiezi, in cel mai rau caz te intreaba de unde esti. “Aaaa, Romania? Welcome to our country, sir!”. Am auzit chestia asta de enspe ori si tot de enspe ori am ramas surprins.
Bun, presupun ca daca raspunzi “Israel” reactia nu-i chiar aceeasi, dar asta pentru ca pur si simplu n-ai avea voie sa fii in Liban in the first place. Intr-o paranteza fie spus, n-ai voie sa intri nici macar daca ai asupra ta ceva care contine un simbol al statului vecin, gen o cutie cu o eticheta pe care apare steaua cu 6 colturi.
Daca esti pe o strada care e si mai plina de roadblocks, posturi de control si sarma ghimpata decat celelalte, intreaba-l pe primul soldat care-ti iese in cale daca poti fotografia. O sa primesti un “yes, sir” sau un “no, sir”, in functie de situatie, dar in orice caz impreuna cu un zambet amabil.
Sa revenim: hm, deci toata aglomeratia asta de personal si tehnica militara din centru nu-i chiar fireasca. Adevarul e ca, de cand am ajuns in cartier, tot aud niste pocnituri dintr-o directie pe care n-o pot identifica exact. Unele imi suna a artificii (desi e stupid sa te joci cu asa ceva in miezul zilei, nu?), pe altele le recunosc imediat ca fiind focuri de arma. Nimeni nu pare insa catusi de putin ingrijorat pe strada, asa ca nu-s nici eu. De altfel, poate-i ceva defect in sinapsele mele, dar n-am avut nici macar o secunda nici macar o mini-emotie in privinta asta atunci cand am inclus Libanul pe lista plimbarilor, desi toate ministerele de Externe din Europa (inclusiv al nostru) au travel advisories privind “evitarea calatoriilor care nu sunt necesare”. Am trimis un mail la ambasada pentru a-i anunta ca-s pe aici, si gata. O fi din cauza ca incidentele violente au intrat aproape in banal oriunde in lume, astfel incat nu mai reprezinta un criteriu de selectie a destinatiei, habar n-am. Cert e ca nu m-a impresionat deloc stirea despre o bomba care explodase (fara victime) in fata unei banci, cu vreo saptamana inainte sa ajung aici. La urma-urmei, cred ca in ultimul an au murit mai multi oameni in atentate la Paris si Bruxelles decat in orice oras libanez. Si realmente m-am simtit mult mai safe umbland noaptea prin Beirut decat prin diverse orase europene. But again, poate-s eu defect.
Nu si tampit, totusi: nu m-as fi dus in estul sau in nordul tarii, unde s-au infiltrat din Siria tantalai din aia cu steaguri negre pe masini si pe creier, si nici in sud, la granita cu Israelul, unde ai nevoie de autorizatie speciala ca sa intri. M-as fi dus insa la cascada Baatara daca ar fi fost primavara (vara, paraiasul care o alimenteaza seaca si, desi pestera in care cade e si ea spectaculoasa, peisajul nu-i la fel de interesant).
Ca in multe alte privinte, totul e sa-ti pui un pic la treaba cortexul si common sense-ul; de multe ori, nu intregul teritoriu al unei tari “nesigure” e nesigur, iar gradul de nesiguranta poate varia mult chiar de la o saptamana la alta. Ucraina apare pe locul 8 la numarul de incidente teroriste din 2015, deasupra Siriei, Libiei si Turciei – ceea ce nu inseamna insa ca nu te poti plimba linistit prin Kiev sau prin Odessa fara sa risti mai mult decat o buzunareala sau un conflict cu un betiv, la fel ca in Urziceni. Daca ramai in alerta, te mai uiti din cand in cand la stirile locale si nu faci tampenii care sa agreseze obiceiurile si sensibilitatile locului, esti as safe as you can be. Iar avantajul de a nu avea mintea setata pe drobul de sare e ca descoperi bijuterii pe care inca nu le-au zgariat hoarde de turisti. Asa cum e Beirutul asta haotic si cu zgomote.
Leave A Comment