Iordania si Liban (II)

Drumul spre Amman, 250 km spre nord, ma duce mai intai 100 km spre sud, pana la Wadi Rum. Merg pana la capatul satului Ramm, in locul in care soseaua se termina pur si simplu, dincolo de punctul ala nu mai e decat nisip. Nisip si blocuri de granit sculptate de nisip, ca sa fiu mai exact. Nu-i prima data cand ma intalnesc cu desertul, dar aici stancile sparg monotonia covorului rosiatic si ii dau un aspect parca mai accesibil. Nu e: doar cei pe care viata i-a invatat timp de zeci de generatii pot intr-adevar sa supravietuiasca in peisajul care se intinde de aici pana de cealalta parte a peninsulei, la Golful Persic. Nu poti sa nu-i admiri pe oamenii care traiesc intr-un mediu atat de ostil si nu poti sa nu te intrebi cum mama dracului le-a trecut prin cap in the first place sa se stabileasca intr-o astfel de regiune acum enspe mii de ani.
Cu masinuta mea alba si cu tenul meu aproape la fel de luminos, devin rapid vedeta satului: sunt singurul turist din zona si toti ma saluta de parca-s la mine la tara, opresc sa ma intrebe daca nu vreau o plimbare prin desert cu masinile lor 4×4 care sunt convins ca o duc mai greu decat camilele presarate aiurea pe stradute.
Faptul ca nu mai vad nicio alta urma de turist ma bulverseaza un pic: daca nu vii aici in iunie, cand temperaturile sunt acceptabile, cand vii? In august?! Pe de o parte, ma bucur ca nu ma calc pe picioare cu roiuri de japonezi si americani; pe de alta parte insa, daca vrei sa dai o tura prin desert, eventual sa si petreci o noapte acolo, parca-i mai funny cu un grup decat de unul singur, chiar daca situatia actuala are avantajul ca deficitul de cerere mi-ar oferi categoric un leverage in negocierea pretului.

Cand ma apropii de Amman, apar cateva mici tornade de nisip si o mare tornada de injuraturi in romana: telefonul se blocheaza si, oricate restarturi ii dau, refuza sa mai treaca de ecranul principal. Aveam sa descopar mai tarziu ca s-a futut SD-ul, chestie care impiedica niste aplicatii sa plece, chestie care bloca loader-ul si tot asa. De unde si morala, invatata the hard way: nu deconecta niciodata telefonul de la pc fara un unmount prealabil. Dar morala asta nu ma ajuta cu nimic deocamdata: in secunda asta eu n-am telefon, deci n-am gps, deci n-am nici harta, deci cum ajung eu la hotel, a carui adresa tot in telefon era?! Stiu cu aproximatie cam care-i zona, dar de la o aproximatie si pana la punctul fix care-i pe o straduta e cale lunga. Ma rog, nu neaparat lunga, doar necunoscuta.
Pentru un turist, zona de interes din Amman are ca reper principal strada Zayed, cu cele 7 “cercuri” (giratorii) ale ei, numerotate simplu “1st circle”, “2nd circle” si tot asa, pana la “7th circle”, pornind aproximativ din centrul vechi, de la poalele citadelei, spre vest. Cercul 7 e chiar ultimul inainte de autostrada, iar eu acolo trebuie sa ajung. Si ajung usor. Dupa care ma ratacesc un pic si ajung iar. Ma enervez, opresc intr-o parcare, scot laptopul sa caut macar numele strazii pe rezervare, printr-o minune telefonul prinde si el un pic de viata cand il conectez, suficient cat sa arunc o privire pe harta. Hotelul e la doua strazi in spatele meu, case closed. Well, case closed peste inca vreo 20 de minute, ca atat imi ia sa parcurg 2 km in traficul de aici.
Prima operatiune dupa ce ajung in camera e un reset to factory settings, acum telefonul e inapoi in parametrii normali. Fara harta sau fara gps e aproape imposibil sa circuli prin Amman ca proaspat sosit: desi e construit pe dealuri, ceea ce teoretic ar trebui sa-ti ofere niste puncte de sprijin in orientare, aglomerarea de cladiri iti taie orice reper.
Nu dispera, totusi! Toata smecheria e sa ajungi la 1st Circle, chestie pentru care nu trebuie decat sa mergi drept, pe bulevardul Zayed, sa te descurci cumva cu parcarea masinii (treaba complicata – te previn!), dupa care sa-ti pui membrele inferioare la lucru bantuind haotic pe stradute. Strada Rainbow incepe chiar din 1st Circle, cu ea incepi si tu. Si dupa ce te saturi de umblat prin magazinase pline cu haine, antichitati, bijuterii si, in general, orice iti trece prin cap, treci si la cele din jur. Eventual dupa o oprire la Al Quds Falafel. Unii sustin ca aici poti manca cel mai bun falafel din tot Orientul Mijlociu. Eu zic ca ala de la Hashem, pe King Faisal/Shaaban St. e mai bun. Ideal e sa le incerci pe amandoua, ca sa-ti poti da si tu cu parerea. Nu-s departe unul de celalalt, cat o plimbare agale printre cladiri vechi, vitrine noi, arome amestecate, barbati care fumeaza shisha la cafenea, copii care se uita curiosi la tine si femei a caror frumusete te face sa te holbezi cu coada ochiului, daca-ntelegi ce vreau sa zic cu oximoronul asta.

Seara ma prinde sus, la Citadela. Portile in spatele carora se afla Templul lui Hercule si Palatul Umayyad au fost deschise doar pana la ora 7, dar pe pietrele si pe iarba de dincolo de parapetul de protectie al strazii se aduna cupluri venite sa se bucure impreuna de panorama. Soarele plonjeaza in spatele dealurilor, luminile orasului ii iau locul, centrul Ammanului e acoperit de vocile care se aud din zeci de minarete si care, paradoxal, umplu aerul cu liniste, la fel ca si soaptele baietilor si fetelor din jurul meu.
Chemarea la rugaciune de la ora asta e, probabil, cea mai asteptata dintre toate: suntem in plin Ramadan si, desi Iordania e o tara moderna si liberala in care extremismele nu si-au gasit loc, foarte multi – probabil majoritatea – se abtin sa manance sau sa bea pana la apusul soarelui. Asta-i si motivul pentru care e de preferat sa nu faci un spectacol, ca turist, din bautul apei, din mancatul unui corn sau din fumatul unei tigari in timpul zilei: nu se supara nimeni pe tine, toti vad ca nu esti de-al locului si inteleg ca alergi de cateva ore cu soarele soarele in cap, cu aparatul foto la gat si cu rucsacul in spate, dar nu-i cazul sa fii nesimtit. Mai ales ca ei n-au mancat nici dimineata, cum ai facut tu la hotel.
In spatele meu opreste o masina, tipa de la volan ma face atent si imi intinde o sticluta cu apa, o punguta de curmale si un zambet. Aveam sa descopar ca si la intersectii, prin oras, la ora respectiva apar brusc grupuri de copii, tineri si mai putin tineri care le impart soferilor opriti la semafor o sticluta si-o punguta; dupa o zi de post, gura aia de apa si cele cateva curmale sunt mai gustoase decat cine-stie-ce chestie frumos desenata pe farfurie la un restaurant cu stele Michelin. Nu stiu daca e o chestie organizata de cineva sau pur si simplu o actiune aparuta spontan (cu radacini in vechea traditie islamica, totusi) la care au inceput apoi sa participe tot mai multi, dar e o mostra frumoasa de generozitate fata de niste oameni care, din cauza traficului, inevitabil mai au pana cand se pot bucura de iftar. Mai au mult, pentru ca traficul la ora aia a mai urcat o treapta, de la aglomerat la catastrofal: toti – da’ toti! – sunt pe strazi, in masini, indreptandu-se spre restaurante. Valetii de parcare fac niste artificii de-ti vine sa-i folosesti pe post de material didactic la explicarea teoriei haosului, iar in restaurantele din centru (cel putin), daca n-ai rezervare, n-ai nicio sansa sa gasesti vreo masa libera in urmatoarea ora (cel putin). Daca mori de foame insa, la coada la shaormerie nu trebuie sa astepti chiar atat. Si, la urma-urmei, shaorma s-a inventat pe undeva pe-aici, nu in Dristor.

20160618-amman-roman-theatre
La coborare, drumul ma duce pe cealalta parte a dealului, pe langa o terasa panoramica de unde se vede perfect Teatrul Roman. Constructia – folosita si astazi pentru diverse operatiuni artistice – s-a pastrat admirabil pentru varsta ei, dar spatiul din jur e insuficient de agitat la ora asta, asa ca nu mai cobor pana acolo: ma intorc la stradutele din centru, cu obiectivul bine determinat de a gasi un loc de parcare, ca e momentul sa mananca si gura mea ceva, cum ar spune un cetatean de etnie neprecizata.
Doua ture generoase in care includ si stradutele laterale mai ceva ca masinuta de la google maps se incheie cu o concluzie care ar fi trebuit sa-mi fie clara inca de la inceput: obiectivul o fi el bine determinat, dar e imposibil de atins. In conditii de legalitate, cel putin. Pentru o fractiune de secunda, imi trece prin cap sa intru in garajul unui om linistit care tocmai pleca in oras, inainte sa apuce sa inchida poarta. Nu stiu insa cum s-ar sanctiona chestia asta pe aici, asa ca mai bine apelez la varianta pentru care am macar o idee in privinta posibilei pedepse: pe marginea soselei sunt niste alveole ca alea de parcare, la inceputul carora troneaza insa pe un stalp semnul ala pervers cu ics rosu pe fond albastru. Alveole – ok, ics rosu – not ok. Plus ca alaturarea e ilogica, nu? Dar eu zic sa privim, cu deplin optimism, doar partea plina a paharului, recte alveolele de parcare. Bun prilej pentru o demonstratie de parcare laterala cu spatele care provoaca urlete de admiratie din partea trecatorilor. Nu le-am auzit, ca eram prea preocupat sa-mi construiesc figura aia gen “nimic special, dragilor, ba chiar mi se pare ca n-am aliniat-o perfect cu bordura, ci am o deviere de o jumatate de grad, hm”, dar sunt sigur ca au fost.
Ca in cazul multor altor restaurante de pe strazile din partea asta a lumii (si nu numai), aspectul exterior e departe de a te atrage spre Hashem. Iar daca esti mai sclifosit, s-ar putea chiar sa treci pe trotuarul celalalt, ca sa fii sigur ca nu iei vreo bubitza. Relax, turn your sclifoseala off: singurele bubitze pe care le-au capatat cei care au mancat aici – inclusiv, din cate se pare, membri ai familiei regale iordaniene – sunt alea pe creier, care apar ulterior, de pofta.
Mai un hummus (alhamdulillah, as fi in stare sa mananc asa ceva pana pocnesc si improsc toata galaxia cu naut), mai un falafel, mai un baba ghanoush, mai un ceiut, trece ora si inca ceva pe langa ea. Mi-am sporit semnificativ greutatea si mi-am rasfatat papilele cu maruntisul din buzunar: 3 dinari. Ma tarasc pe langa masina – pare totul in regula, n-a avut nimeni treaba cu ea – si mai bananai o vreme aiurea pe stradute, oficial in cautarea unui chiosc de unde sa-mi cumpar tigari, neoficial ca sa mai casc ochii in vitrine, sa mai intru in cate un magazinas, sa mai particip un pic la dezmatul asta pietonal.

45 minutes later, surpriiiiiise! Nu mai pare chiar totul in regula cu masina, are ceva in plus. Nimic grav, doar un biletel in parbriz. Presupun ca-i un biletel de dragoste sau ceva, habar n-am, ca-i scris de sus pana jos in araba. Ca sa nu par complet insensibil, aman plecarea cat pot de mult, doar-doar si-o invinge timiditatea politistul care sta pe un scuter la 30 de centimetri de mine si mi-o zice ceva. Imi pun centura cu incetinitorul, inspectez aparatura de bord si oglinzile ca la scoala de soferi, el – nimic. Da’ nimic-nimic, pur si simplu ma ignora. Parca-i blonda aia din clasa a noua care n-avea ochi decat pentru colegii mai mari, oricat de mult incercam eu sa-i dau de inteles una-alta. Bai, stii ce? Dragoste cu de-a sila nu se poate. Uite, iti mai dau o sansa, stau 30 de secunde cu semnalizarea pornita, dar atat. Ti-ai gasit! Se da la o parte cand vede semnalizarea, ca sa fie sigur ca am loc sa ies, si asta e tot. Biletelul il pastrez, ajunge in cutiuta cu suveniruri.

Scris de | 2017-06-08T00:04:54+00:00 26 August 2016|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger