Urmare a noptii trecute, plecarea din Ohrid nu-i chiar atat de simpla. In primul rand, fac un drum dus-intors pana la Vevchani, unde ar trebui sa ma astepte un parc natural cu niste paraie repezi si limpezi ca cristalul, mai ceva ca Ozana cea frumos curgatoare, plus niste cascade. Cascadele lipsesc, dar parcul e la locul lui, iar paraiele chiar sunt foarte frumos curgatoare. Si bune la gust. Daca am baut direct dintr-un parau din Macedonia, asta inseamna ca-s deja un pic macedonean?
Pe drumul spre granita, trec razant pe langa o benzinarie la care ma intorc 20 de minute mai tarziu: era ultima, iar eu mai aveam in buzunar vreo 2000 de dinari (cam 30 de euro) pe care trebuia neaparat sa-i cheltuiesc; plus ca in Albania benzina e un pic mai scumpa si prefer sa alimentez in Macedonia. By the way: preturile combustibililor cam peste tot in Balcani sunt aproximativ la fel ca in Romania. Exceptie face Bosnia, unde sunt mult mai mici. Dupa care, incepand din Croatia, tot cresc. Pana in Italia, unde devin absurde.
Intr-un final, adica pe la 3pm, ajung in frontiera, unde incepe distractia: albanezului de serviciu ii par suspect, asa ca imi face semn sa trag pe dreapta. Nu, nu in parcare. Da’ unde, ma? In cladirea aia (un fel de garaj, adica). In cladire? Da, da. Ma prind rapid: in cladire era deja o masina a unui cuplu din Skopje, imprastiata toata, cu un caine mare, negru si high dand cu nasul prin jurul ei. ‘Ai de pula mea, e clar: astia n-au mai vazut pana acum romani umbland singuri pe aici si cred ca fac ceva trafic. So be it. Cuplul din fata e curat, primeste liber, vine randul meu. “Droguri, arme?”, ma intreaba un politist tinerel. Ca si cum, daca as avea, as raspunde “da, uite amfetaminele alea din buzunarul portierei si pistolul asta de la brau”. N-am, frate, nimic. Da din cap si zice “One hour”. Ce “one hour”? “Control”. Face semn cum baga un furtunas pe ici, pe colo: “one hour”. Dau din umeri amuzat: am de ales? Se uita pe ici – pe colo, ma intreaba ce am in bagaje (pe baietii din fata mea ii pusesera sa le scoata pe o masa), dupa care imi face semn sa intru in masina. Baga si el capul pe portiera din dreapta, deschide torpedoul si intreaba “coffee?”. Nope, doar doua pachete de tigari. “Nooo, coffee for me”, zice razand. Ma pufneste si pe mie rasul: n-am, frate. Oricum, omu’ s-a lamurit, aproape ca nici nu mai asculta raspunsul meu: “ok, go”. Ma duc. Da’ du-te si tu in pula mea, ca doar nu era sa car cu mine din Romania un pachet de cafea ca sa am ce da unui mic spagar de la PTF Qafë Thanë.
Ma cazez rapid, arung bagajele intr-un colt si ies in oras, sa nu mai pierd timpul – am pierdut suficient pe ziua de azi, la granita. Din fericire, hotelul e chiar in centru, imi ia doua minute sa ajung in Piata Skanderbeg. Ca barbat, doua minute in Tirana inseamna timp suficient ca sa te alegi cu o entorsa la gat: ca sa zic asa, problema nu-i ca multe albaneze sunt frumoase, ci ca albanezele frumoase sunt foarte multe. Am mai trecut prin tari care se remarca printr-o “estetica a strazii” – ca sa folosesc o formulare diplomatica – remarcabila, dar in Belarus sau Ucraina, de exemplu, e un soi de monotonie a frumusetii: blonde cu ochi albastri punct. Aici, ochiul ti se bucura si de varietate cromatica. Ma declar impresionat dar, cu riscul ca toata vacanta asta sa se transforme intr-o insiruire de regrete ca nu stau mai mult intr-un loc sau altul, raman fidel misiunii de turist preocupat de transformarea unor locuri in fisiere .raw.
Exista in lume orase care mi-ar placea si fara oameni in ele, pe care le vad ca fiind frumoase pur si simplu. Ba chiar unele cred ca mi-ar placea mai mult fara oameni in ele. Tirana nu e insa unul dintre ele: fara vioiciunea pe care i-o dau oamenii care umbla pe strazile lui, am senzatia ca ar fi un loc destul de trist, cu [prea multe] urme ale perioadei pre-1990 sau ale unei tranzitii neterminate (nu stiu cum sa spun altfel). A nu se intelege ca arata urat! Zona Pietei Skanderbeg si a bulevardului care duce pana la Politehnica, inclusiv asa-numitul “The Block” (fostul cartier literalmente interzis oamenilor obisnuiti, unde locuiau Enver Hoxha si gasca), e simpatica si merita mai mult decat o simpla plimbare de dupa-amiaza. Si nu doar atat: orasul (ca si intreaga tara, de altfel) pare a avea o dinamica pe care altele din regiune n-o [mai] au, peste tot se construieste o chestie, se renoveaza alta. Dar pana cand toata dinamica asta se aseaza, ceva nu-mi place. Sau – mai exact – doar prezenta oamenilor ma face sa-mi placa.
In zona din spatele Primariei, o strada e transformata in spatiu de vizionare a meciurilor Campionatului Mondial: doua ecrane imense marginesc spatiul ocupat de mese, banci si tarabe la care se vand mici, carnati si bere. Inevitabil, asta e locul in care ma retrag la finalul plimbarii prin oras. Grupul de tineri langa care ma asez tine in bloc cu Spania, mie mi se cam rupe. In primul rand pentru ca mi-e foarte foame, in al doilea pentru ca tin cu Germania, care nu joaca azi. Dar, pentru ca oamenii sunt prietenosi, renunta dupa doar cateva minute sa ma trateze ca pe o curiozitate (roman turist in Tirana?), fac eforturi sa vorbeasca engleza, ma ajuta in dialogul cu ospatarii si se bucura sa-si tranteasca halbele de halba mea, sunt de acord sa nu tin nici eu cu Chile in seara asta. In ciuda sustinerii mele insa, Spania mananca bataie de la Chile si pleaca acasa. Eu, dimpotriva. Preturile sunt mici, berea curge pana tarziu.
A doua zi dimineata, am o mica disputa cu Nea’ Vasile care pazeste parcarea in care imi lasasem masina. Care parcare are ceva intelegere cu hotelul, dunno & don’t care, cert e ca trebuia sa platesc 2 euro, adica putin sub 300 LEK. Problema apare in momentul in care Nea’ Vasile imi zice ca trebuie sa-i platesc in moneda locala, ca asa are el chitantierul. Moneda din care eu nu prea mai am prin buzunare, ca am transformat-o aseara in bere si mici, dupa cum ziceam. Din fericire, suntem in Balcani si ne putem intelege: ii dau ultimii 200 LEK din portofel si o moneda de un euro, ii fac semn cu ochiul ca nu ma intereseaza chitanta si-i fac semn sa ridice bariera, lucru pe care omu’ il face cu un zambet larg, salutandu-ma cu mana la basca. Pai vezi, bai, nea’, ca putem trai toti fericiti pe planeta asta?
Drumul pana la frontiera dureaza o ora si ceva, cu ajutorul unui “iepuras” care merge bine, repede acolo unde stie ca se poate, cuminte acolo unde stie ca politia vegheaza. Initial imi alesesem altul, mai vioi, dar am renuntat concomitent la idee si la el dupa ce am vazut ca politistii de pe marginea strazii il saluta in pozitie de drepti. Ceva mi-a zis ca el se poate folosi de un alt cod rutier care mie nu-mi e accesibil.
In frontiera, coada. Vamesul albanez vine printre masini, ma pune sa deschid portbagajul, ma intreaba chestii. “Business?”. Nope, turist. “Si in rucsacul asta ce ai?”. Insir poezia: “laptop, camera, lenses…”. “What do you need a camera for?”. Amice, esti idiot? Cred ca se vede pe fata mea ca ii consider intrebarea absolut cretina. Sunt turist, in pula mea, fac poze! Injuraturile sunt in romana, restul in engleza, sa inteleaga si el ce are nevoie. Nu ne legam de mame si se organele lor reproducatoare, pentru ca alea sunt niste cuvinte care se regasesc si in limbile slave si e imposibil ca un politist de frontiera albanez sa nu stie injuraturile din tara vecina. Anyway, da din cap ca si cum i se pare in continuare ciudat ca am o camera foto cu mine si, probabil ca urmare a chestiei asteia, peste 3 minute sunt condus frumusel intr-un garaj ca ala de ieri. Doar ca de data asta nu ma intreaba nimeni de cafea; in schimb, masina e controlata de o echipa de triplu-mixt albanezo-muntenegreana in cel mai amanuntit mod posibil, prin toate buzunarele, gaurile si spatiile libere sau mai putin libere. Cu laparoscopul, cu un cacat de aparat care mi-a iradiat rotile ca sa vada daca densitatea aerului din ele e corecta (bai, stai dracului cu ala! ca nu vreau sa conduc o bomba atomica), cu lanterna, cu mana, sub capota, in interiorul portierelor, in interiorul pragurilor, in interiorul bordului, in interiorul casetei sigurantelor, unde vrei si unde nu vrei. Doar cainele a lipsit din procedura, presupun ca murise in urma unei supradoze.
Dupa o ora si jumatate, politistul ma anunta ca totul e perfect. “Stiam”, ii zic.
Daca nu m-ar fi enervat faptul ca am pierdut iar atata timp degeaba, probabil as fi inceput sa rad la gandul ca as fi putut trece granita fara probleme cu un joint sau cu o racheta balistica in buzunar: la perchezitie corporala nu s-a gandit nimeni, vigilentii planetei, care sunteti voi!
Episoadele precedente:
Grand Balkan Tour (I): Romania si Serbia
Grand Balkan Tour (II): Macedonia
Leave A Comment