Daca ar fi fost dupa capul meu, as fi luat-o terestru si as fi trecut si prin Damasc in the process, dar pe fasia de teren dintre Iordania si Liban ma incurca doua chestii: viza siriana, pe care e imposibil s-o obtin in 48 de ore, cat am pana la plecare, si Daesh. Asta a propos de cap, care inca imi place cum sta pe umeri.

Avionul de la Tarom cred ca-i unul dintre cele mai vechi din flota, scaunele arata ca la cinematograful Flamura, ala de pe Giurgiului, pe vremea studentiei mele. Dar decoleaza fara sa gafaie si, in plus, e aproape gol, ceea ce-mi permite sa ma intind pe trei locuri si sa prind si o ora de somn din cele doua si jumatate cat dureaza zborul. Necesar, pentru ca la aterizare ma asteapta vreo trei ore de condus. Eu mi-am programat asa, n-am pe cine sa dau vina. Sa-ti explic si de ce: ajung in Amman la 2:30; ce pizda ma-sii sa fac eu in Amman la ora aia? As putea sa ma duc la hotel, of course. Daaar! Dar: adorm la 4, ma trezesc la 12, toata vacanta o tin doar dupa programul asta; nu-i bun. Platesc o zi de cazare din care folosesc 8 ore; nu-i bun. Platesc 20-25 de euro taxiul de la aeroport pana in oras, ca alte mijloace de transport la ora asta aparent nu sunt; nici asta nu-i bun. Rezolvare: inchiriez o masina si plec direct spre Wadi Musa, ajung acolo dimineata, numa’ bine ca sa pot vizita Petra inainte sa apuce soarele sa incinga nisipul si pietrele, mai trag putin de mine pana seara, eventual cu doua ore de somn la pranz, ca sa raman pe un bioritm normal, si am rezolvat problema intr-un mod elegant.

Pentru ca soseaua traverseaza sate, denumirea de autostrada e cam improprie: de fapt, e un drum expres cu doua benzi pe sens si separator pe mijloc. Autostrazi in adevaratul sens al cuvantului pot fi numite doar centura capitalei (Bucurestiul inca mai are de visat la una similara), cei vreo 25 km pana la aeroport si portiunea spre Marea Moarta. Soferii sunt relativ ok, rarissim cate unul care s-a uitat excesiv la Formula 1, atat doar ca le place mult de tot sa mearga pe banda 2. Au – n-au treaba, stau pe banda 2, ca romanii. Mai ales camioanele, care oricum sunt majoritare pe sosele, exceptand zonele din preajma localitatilor. E drept ca atitudinea lor e justificata de faptul ca prima banda e mai praf decat a doua, da’ eu ce vina am? Si de ce s-o stricam si pe a doua cu milioanele de containere pe care le transportati voi de colo-colo? Anyway, sa nu ne enervam, mai bine-un cantec vesel sa cantam: oamenii se dau la o parte relativ prompt, politia vegheaza (din cativa in cativa km mai vezi cate un echipaj; in general am avut senzatia ca doar stau preventiv, cu girofarul pornit, dar se mai intampla sa si opreasca pe cate unul, for some unknown reason), iar eu ajung in Wadi Musa la fix ca sa prind primele raze de soare inrosind dealurile.

Complexul de la Petra se deschide pentru turisti la ora 6 si chiar e preferabil sa-ti incepi plimbarea cat mai devreme posibil: asa, apuci sa vezi multe dintre monumente inainte sa-ti cada in cap un soare cu multe zeci de grade.
Deschizator de drumuri cum ma stii, intru primul in incinta. E prima data cand mi se intampla asta si imi vine sa-mi ofer mie insumi un blow-job pentru ideea geniala de a ajunge aici cu noaptea-n cap: sunt scutit de hoardele de turisti care imi strica de obicei pozele fataindu-se aiurea prin cadru. Singurele fiinte pe care le intalnesc sunt copiii care, pe toata lungimea canionului ingust care duce la temple, incearca sa-mi vanda siraguri de vederi – one dollar, sir! – dar astia-s mici, ies repede in photoshop. Ma amuza ca, dupa ce le refuz oferta de un dolar, incearca o tentativa esuata de negociere cu “one dinar, sir!”; esuata zic, pentru ca dinarul iordanian e aproape 1.5 dolari. “La’a, shukran” – e important sa-ti intre in reflex cuvintele astea, ca sa le poti imparti zambind in dreapta si-n stanga. Celor care se ofera sa te transporte printre ruine cu magarul, camila sau trasura, de exemplu. N-au insistenta agresiva a colegilor lor din alte zone, dar tot te trezesti imbiat cu o propunere la fiecare doua minute. Muhammad “Golden Tooth” (ai ghicit, are un dinte de aur si se recomanda asa ca sa-l tii minte) se lamureste ca n-am niciun handicap locomotor care sa ma oblige sa fiu transportat si ca, in plus, am chef sa merg pe jos, in tihna, dar imi da intalnire pe strada romana, poate ma razgandesc.

Petra e o desfatare. Toate fatadele astea sculptate in stancile rosii ale canionului – unele macinate de nisip si vant, probabil condamnate la disparitie in urmatoarele sute de ani, altele inca intacte dupa doua milenii – sunt un spectacol pe care ar fi pacat sa nu-l vezi in viata asta. Nu l-au pus degeaba pe noua lista a minunilor lumii, iti zic. Ai vazut deja fotografii in care apare celebra Treasury, am mai pus si eu una deasupra textului, but there’s much more than that (iar intr-un timp delta te o sa fie inca si mai mult, pentru ca tocmai au mai descoperit, cu ceva scanari din satelit, un mare monument in apropiere). Nu ma apuc sa-ti descriu, trebuie sa mergi sa vezi singur.
Intrarea e destul de scumpa – 50 JOD (adica vreo 60 de euro) biletul pe o zi daca ai dormit o noapte in Iordania sau 90 JOD daca nu – daaaaar exista o modalitate de a plati mai putin: Jordanian Pass. Nici asta nu-i ieftin (70 JOD), insa are avantajul ca, pe langa intrarea la Petra si la alte vreo 40 de monumente din toata tara, te scuteste si de taxa de viza (40 JOD). Altfel spus, chiar daca nu faci nimic altceva decat sa intri in tara si sa mergi la Petra, tot economisesti 20 JOD, adica 25 de euro. Vine, totusi, cu doua conditii: sa-l cumperi online si sa stai cel putin 3 nopti in Iordania (altfel, la iesirea din tara, va trebui sa platesti viza). Cumparatul online nu-i chiar cea mai simpla chestie, pentru ca site-ul jordanpass.jo, desi apartine Ministerului iordanian al Turismului, e blacklisted in Romania, dar cu un telefon la serviciul carduri (ala non-stop) al bancii, se rezolva; eu am cerut o deblocare temporara, am facut plata la 23:45, iar la 00:00 restrictia a reintrat in vigoare, ca sa fie toata lumea multumita.

Cand trec de colonada, cu cine dau nas in nas? Ai ghicit: cu dintele de aur al lui Muhammad, care incearca sa ma convinga sa mergem calare pe magarusi pana la Monastery. Jumatatea mea lenesa e tentata sa fie de acord, pentru ca e undeva sus si nu foarte aproape, presupune consumul multor jouli ca sa urci pe jos pana acolo, mai ales pe caldura care s-a instalat intre timp. Jumatatea mea si mai lenesa imi atrage insa atentia ca mi-e foame, ca am dormit doar o ora in ultimele 24 si ca, desi frumos, monumentul nu le eclipseaza pe cele de jos, mai ales ca nici privelistea din jur nu e neaparat coplesitoare: mult desert. Pana la urma, gasesc un compromis intre cele doua jumatati si totodata intre mine si Muhammad: ma duc la hotel, fac un dus, mananc si ma mai gandesc la idee. Omul pare multumit cu rezultatul asta, mai ales ca par a fi foarte putini turisti azi, dintr-un motiv care imi scapa, pentru ca vremea e perfecta, cald dar nu exagerat de cald – in total, am vazut doua grupuri de americani care oricum se opresc in general pe la jumatatea traseului, 4 rusi, inca vreo cativa rataciti si cam atat – si ma insoteste spre iesire. Vorbeste destul de bine engleza si avem timp sa vorbim despre diverse. Despre viata lui de beduin care creste capre atunci cand nu plimba turistii, despre femei, despre satul lui de peste deal in care acum 15-20 de ani, cand statul inca nu apucase sa modernizeze lucrurile, aduceau apa de la un izvor aflat la vreo 6 km. Imi trece brusc prin minte ca vreun hipster cretin din aia cu “salvati…” ar putea comenta ceva de genul “vai, modernizarea a distrus viata traditionala a beduinilor, valorile, bla bla, cacat”; pe unul de genul asta l-as trimite direct in mijlocul desertului, sa care apa dintr-un izvor pierdut printre dune si stanci pana la cortul fara curent in care se smiorcaie doi copii plini de nisip din cap pana-n fund, ca sa ne explice dupa aia in deplina cunostinta de cauza beneficiile vietii traditionale, aia din care lipseste modernizarea asta rea care ii permite lui sa posteze tampenii pe feisbuc stand comod in fotoliu sau plimbandu-se cu posetuta pe bicicleta printre linii galbene frumos trasate pe asfalt. Na, ca m-am enervat!
Dar imi trece, ca Muhammad vorbeste linistit, in ritmul magarusului pe care il calareste. Pare un om de treaba si aproape imi pare rau ca, somehow, simt deja ca o sa fie un pic dezamagit in dupa-amiaza asta: kilometrii facuti pe drumul de intoarcere imi inclina deja mintea tot mai mult spre decizia de a nu mai merge la Monastery. Bai, daca ajungi la Petra si vrei sa explorezi imprejurimile cu un ghid, cauta-l pe Golden Tooth, in compensatie pentru lenea mea.

And indeed, dupa ce ma cazez, fac un dus si bag la ghiozdanel, atractia gravitationala a pernei se dovedeste imposibil de invins. O inving brutal abia trei ore mai tarziu, cand realizez – inca in vis – ca mi-am uitat agatate pe spatarul scaunului de pe terasa de la ultimul etaj cam tot ce-i important: borseta cu acte/bani/carduri si aparatul foto. Intr-o fractiune de secunda sunt la receptie, sa-l intreb pe Muhammad (alt Muhammad, fara dinti de aur) daca mi-a descoperit obiectele. Omul se uita la mine usor nedumerit, nu, nu le-a gasit, dar daca acolo le-am lasat, acolo le gasesc, “nobody touches anything here”. Da, mai, stiu ca voi sunteti cinstiti prin partea asta a lumii, probabil de asta am si redus involuntar gradul de awareness la astfel de chestii, dar cand m-am cazat am vazut in registru un nume bulgaresc, iar in aia n-am incredere, ca nu degeaba-s vecini cu romanii. Inca o fractiune de secunda (inca sunt marcat de potentialul cosmar care m-ar astepta daca as ramane fara continutul borsetei) si, trei etaje mai sus, toate lucrurile erau fix acolo unde le-am lasat, complet ignorate de toti cei din jur. Inclusiv de bulgar (aveam sa descopar mai tarziu ca el e, cand l-am auzit vorbind), care dormea pe o canapea.
Stii cum rasufli usurat dupa ce realizezi ca tocmai ai trecut razant pe langa o belea? Ei, cam asa rasuflu eu, multiplied by 10. Am de-o vesnicie probleme cu obiectele agatate pe spatarul scaunului, dar de obicei doar aparatul foto o pateste, de data asta am exagerat un pic. OK, mental note sa revin la nivelul normal de atentie, tigara (ma rog, deja a doua) si ceai, please, Muhammad, thank you. S-a infiintat si el intre timp, sa se asigure ca totul e ok.

Sub mine se intinde Wadi Musa, un covor alb de case puse una langa alta ca intr-un mozaic asezat peste dealuri. In fata, la un kilometru, e zidul de stanca rosie care ascunde templele de pe urma carora, practic, traieste tot satul. E liniste, foarte-foarte liniste, pana si ceilalti turisti vorbesc in soapta, ceaiul e bun, imi odihnesc mintea umplandu-mi-o cu privelistea din fata ochilor. Once again, realizez ca nu exista lucru mai bun de facut in existenta unui hominid decat sa umble prin lume si sa se bucure de locuri, de oameni si de momente de genul asta.

Rocky Mountain e mai mult un backpackers hotel, nimic luxos, dar cu o atmosfera asa, family-like. L-am ales pentru panorama pe care ti-o ofera restaurantul si terasa de la ultimul etaj si n-am gresit deloc. Iar mancarea e foarte buna. Iar internetul se misca neasteptat de bine. Iar oamenii sunt prietenosi, se vede pe ei ca zambesc pentru ca le vine sa zambeasca, nu pentru ca asa cere protocolul. Il retin pe Muhammad pentru un mic chat, mai beau un ceai. As bea o bere, dar prin zona asta nu gasesti alcool pe toate strazile. De fapt, aproape ca nu gasesti. Inclusiv in zonele turistice, barurile care ofera alcool pot fi numarate pe degete. Chiar langa intrarea in Petra e unul simpatic, Cave Bar, care functioneaza in niste catacombe vechi de doua milenii, dar mi-e colosal de lene sa urc inapoi dealul asta pe jos, ca masina n-am de gand s-o iau intr-o astfel de expeditie. A, plus ca o bere e vreo 10 euro, ceea ce mi se pare cam aiurea. Da’ nu mai bine stau eu tolanit in continuare, beau ceai si ascult muezinii de la moscheile din jur care cheama lumea la rugaciune?

Seara se lasa destul de repede la latitudinea asta; mozaicul alb se face rosiatic, punctat de mii de luminite. Pe fundal, desertul e rosu inchis, cerul e rosu aprins. N-ai nevoie de bere ca sa te imbeti. Daca ar fi luni, miercuri sau joi, m-as duce inapoi la temple, sa vad Petra by Night, cu lumanari aprinse pe nisip. Sunt convins ca ar merita cei 17 JND cat costa biletul (nu-i inclus in Jordan Pass), dar pe asta n-am mai reusit s-o introduc in ecuatie la planificare, oricat am incercat: stau in Iordania fix de vineri pana luni la pranz. Bad luck, dar m-oi intoarce eu intr-o zi. Si oricum, n-am de gand sa las chestia asta sa zgarie o asemenea seara.