Iordania si Liban (VI). Si Atena, ca de fapt acolo am plecat.

Flash 1
In drum spre hotel, opresc la un chiosculet de cartier sa-mi iau niste bere. Colectez din frigider oarece cutii, ma prezint cu ele la casa, omuletul imi zice cat costa, nu prea inteleg eu engleza lui aproximativa, asa ca scot din buzunar 20000 de lire. “Oh, no, it’s too, too much!” – si imi da inapoi 10000. Ar fi putut sa ma tepuiasca si nici macar nu cred ca m-as fi prins. N-a facut-o, si nici altcineva n-a incercat s-o faca (probabil ar fi incercat taximetristii, daca as fi apelat la serviciile lor, dar am stabilit deja ca aia-s alta subspecie a speciei umane) in tot timpul petrecut aici.

Flash 2
Un chiosculet ceva mai mare, adica un supermarket. Din nou, eu – la casa. O salut pe pustoaica: “hello!”. “Hello!”, zice. Si continua, fredonand si zambind in acelasi timp: “…from the other side, I must have called a thousand times, to tell you I’m sorry…”. Raman puzzled pret de vreo doua secunde, dupa care incep sa rad de-i sperii pe saracii oameni care stau in spatele meu. “Uhmmm… I guess I’m too old to know Adele’s lyrics”, spun la un moment dat, ca n-aveam cum sa ratez oportunitatea de a provoca raspunsul inevitabil “Oh, no, not at all”. Rezolvam problemele birocratice gen pus produsele in plasa, scos bonul, platit, si ne despartim cu un “See ya!” (eu), “See ya tomorow” (ea). Nu ne-am mai vazut tomorrow, dar am continuat sa zambesc niste minute bune.

Flash 3
Chiar langa hotel sunt doua restaurante pe care le aveam pe lista, ca review-urile erau pline de superlative. Unul e Socrate, care-i mai fancy, asa, dar fara sa-ti rupa buzunarul in timp ce te hraneste ca la mama acasa daca mama ar fi libaneza. La al doilea, Farrouj Al Abdallah – o sandwicherie, de fapt – nu stiu ce pune bucatarul in carnea aia de pui, da’ are un gust de risti sa ramai fara degete. Am fost si ieri, ma duc si azi. Nu-i tarziu, abia 9 si ceva seara, dar cand intru mi se pare ceva suspect: chelnerii stau cuminti la o masa si mananca. Oooops! Unul dintre ei, mai priceput la engleza, imi explica printre scuze ca ei pe la ora asta cam inchid in perioada Ramadanului, pentru ca la apusul soarelui oamenii nu ies din case sa alerge la restaurant, ca iordanienii, ci fac fix invers: se baga in casa, pentru a lua masa de Iftar impreuna cu familia. Damn, trebuie sa mai merg 200 de metri, pana la Socrate. Dar in timp ce noi mai radem, mai glumim un pic, bucatarul iese din spate fericit de parca primise bonus la salariu si incepe sa-mi zica in limba lui tot felul de lucruri din care inteleg doar “enta” si “Raouche”. Se pare ca am inteles ideea (tu + Raouche; da, corect, am fost in Raouche, ca acolo-i Pigeons’ Rock si nu puteam sa scap principala atractie turistica a Beirutului), dar nu si esentialul – asa ca il primesc sub forma de traducere de la colegu’: omuletul m-a vazut aseara in Raouche facand poze (nici nu cred ca era greu, ca am stat vreo trei ore pe acolo, probabil m-a vazut un sfert din populatie), m-a recunoscut acum (nici asta nu-i greu, ca imi straluceste capul, n-ai cum sa ma ratezi) si zice ca pot sa comand linistit, ca mai face el pentru mine un sandwich si un hummus si ce altceva mai vreau. Ha, deci pana la urma bonusul era al meu!

Ce vreau sa zic? Cu riscul de a ma repeta: e plin Beirutul, like no other, de oameni frumosi, amabili si prietenosi. Si orasul in sine e simpatic, excluzand traficul din ecuatie. Bottom line, daca n-ar exista pe strazi toate elementele care sa-ti aduca aminte ca esti intr-o zona care inca mai are probleme de securitate, as putea trai aici. Si nu-s multe orase despre care sa-mi fi spus asa ceva (note to self: sa fac undeva o chestie unde sa dau note de la 1 la 10 pentru “livability” fiecarui oras sau fiecarei tari in care am ajuns). E drept ca la concluzia asta s-ar putea sa fi contribuit si faptul ca in astea cateva zile am alergat mai putin ca de obicei, doar m-am plimbat de colo-colo, pe jos si (aproape inevitabil, ca afara e cald, iar eu sunt lenes) alene, cu nenumarate opriri la carciumi, terase si cafenele.

Plus: e o tara ieftina. Plus: e o tara in care poti sa cumperi bere. Plus: e foarte aproape de Europa, si nu doar geografic. De sudul Europei chiar mai mult, daca e sa ne luam dupa modul in care sunt (vorba vine) respectate regulile.

Pentru moment insa, cred ca ai pierdut din vedere faptul ca eu am plecat in plimbarea asta ca sa ajung la Atena.
Nu ca as avea ceva special de facut acolo, da’ le-am promis alora mici, vorba iepurasului care a prins-o pe vulpe intr-o pozitie interesanta.

La mai putin de 2 km de aeroport, un super-mega-extra-traffic jam. Avansam 20 de metri in 20 de minute, gen. Soferul (UBER, again) ma intreaba daca vreau sa incerce o varianta ocolitoare prin ceva sat/cartier/whatever. Suntem undeva sus, asa ca pot vedea – mai ales dupa ce ies din masina si ma plimb un pic pe carosabil – ca e blocat tot de jur-imprejur, pe ambele sensuri. Noroc ca am plecat cu niste ore bune mai devreme decat ar fi trebuit, altfel as fi fost si eu in coloana alora pe care ii vad ca au renuntat la masini si isi taraie troller-ere dupa ei pe marginea soselei in mars fortat spre aeroport. Deci nu, stam cumintei la aer conditionat si ne miscam incetisor, ca toti ceilalti, pe traseul prestabilit. Mai vorbim de una, de alta.
Aveam sa descopar ca, cel putin pe sensul asta, blocajul era produs de doua controale de securitate pe care nu le-am vazut atunci cand am venit. Or fi avut legatura cu artificiile din ultimele doua zile, or fi avut legatura cu aia pe care i-au prins trei zile mai tarziu pregatindu-se sa sara in sus, habar n-am. Anyway, eu sunt in grafic. Chiar daca check-in-ul online de la MEA nu conteaza pentru ca trebuie sa completezi o prostie de formular pe care il iei de la tanti de la ghiseul de check-in, ceea ce inseamna ca tot la coada aia trebuie sa stai, cu glanetasii care au bagaje de cala (si au!), tot sunt in grafic. Am timp chiar sa si mananc linistit in airside, sa fumez cateva tigari, sa beau o cafea. Beat that!

Doua ore de zbor si gata, sunt in Atena. De la aeroport pana in centru ai la dispozitie ce vrei tu, eu aleg autobuzul, ca ma lasa fix in Syntagma (X95, 3.20 euro, 45 minute). Kinda pissed off, tocmai am remarcat ca batrana mea camera foto, grav afectata de combinatia ploaie+cascada de anul trecut, imi da err99. I fear it’s dead, certainly in a coma, ceea ce ma face sa apelez la sapuniera pe care o car dupa mine cu dezgust pe post de backup. Dar, what the fuck, n-o sa las chestia asta sa-mi strice seara: Atena e aproape, oi mai gasi eu candva vreo ruta haotica de genul asta in care sa strecor un layover, ca s-o vizitez din nou. Hopefully, cu un 6D in brate, inshallah (oh, wait! astia-s ortodocsi, ar trebui sa zic “thelema” sau ceva), daca asta tot si-a dat duhul.
Directia Plaka, ca mi-e foame (ti-am mai zis ca la 15 minute dupa ce decolez turbez de foame, iar dupa inca 30 de minute turbez de somn? nu cred ca ti-am mai zis). Aleg o terasa randomly, estimez ca oriunde m-as aseza mancarea ar fi la fel de buna, ieftina si multa. Moacele satisfacute ale oamenilor din jur imi spun ca am dreptate.

O ora mai tarziu, cu lest in cala, pot sa ma deplasez spre Athens Gate, care are un bar pe terasa, care terasa e pe acoperis. De ce ne intereseaza? Pentru ca acolo poti sa bei linistit o bere uitandu-te la Acropole. De ce nu ne mai intereseaza? Pentru ca s-a facut ora 23 si tocmai s-a inchis. Cu scuze pentru pozitia ingrata in care inteleg ca il pun, il intreb pe receptioner ce alternativa am. Rade si el si mi-i arata pe vecinii de la Royal Olympic, la 150 de metri dincolo de intersectie. Hell yes! Bucataria restaurantului e inchisa, dar barul rezista pana pe la 2am si asta-i tot ce ma intereseaza. Nu-i ieftin, dar cand ai Acropolele in fata si Templul lui Zeus imediat in dreapta chiar nu te mai gandesti la asta. Would you like some peanuts with another beer, sir? Yes, please.
Sensibil dupa miezul nopti, ma despart de scaunul confortabil in care stateam completely thoughtless si urc delusorul asta pana in Syntagma, ca sa iau autobuzul inapoi spre aeroport.
Nu pot sa nu remarc o diferenta intre capitala asta si precedentele doua pe care le-am vazut in mai putin de o saptamana: homelesii. Le-as zice “aurolaci”, da-s convins ca au tras pe nas ceva mai bun de atat. Nu se leaga nimeni de mine, ca-s urat si s-ar putea ca instinctele sapate in ADN sa le spuna colegilor de trafic ca-i riscant sa incerce an encounter, dar ma amuza (amarui) sa constat ca m-am simtit mai in siguranta la 1 noaptea in Beirut decat la 1 noaptea in Atena.

In aeroport, gasesc rapid o canapea super-comoda chiar la intrarea in zona portilor non-schengen, ma intind si in urmatoarele 5 secunde, cat imi ia sa adorm, am incheiat povestea pe seara asta.
Mentiune speciala pentru aeroportul din Atena: nu doar ca e plin de magazine, carciumioare si locuri de fumat pana hat, la capatul portilor, dar e si unul dintre cele care nu vin cu preturi hiper-inflate. O apa – 0.35 euro, o cafea 1.45?! Really? Deci se poate. De unde rezulta ca #romaniiebisnitari – chestie pe care a descoperit-o deja oricine a indraznit sa-si doreasca o cafea imediat dupa ce aterizeaza pe Otopeni. Welcome home, gen. Unde mai plecam?

Scris de | 2017-06-08T00:04:54+00:00 10 Septembrie 2016|DRUMURI|0 comentarii

Leave A Comment

Advertisment ad adsense adlogger