La cateva minute dupa ce intru in Muntenegru, gasesc din intamplare un drumulet complet pustiu care ma scoate foarte aproape de Bar si scurteaza la jumatate bucatica asta de drum. N-am castigat mult, cam un sfert de ora probabil, dar orice minut e bun ca sa compenseze timpul pierdut asteptandu-i pe desteptii aia din frontiera sa se convinga ca nu-s traficant. Din fericire, Muntenegru e o tara mica, iar pana la golful Kotor, unde o sa ma opresc azi, mai am doar vreo 100 km. Autostrazi nu sunt, dar nici nu simt nevoia: soseaua merge chiar pe malul Adriaticii, la o oarecare inaltime, cu muntii in dreapta, norii de la orizont inca n-au ajuns pe aici, merita sa merg incet si sa ma bucur de drum si de peisaj. La Sveti Stefan fac si un popas, ca sa prind intr-o singura panorama cat mai mult din ce reuseste tara asta atat de mica sa adune intr-un singur loc: case moderne, orase vechi, munte, mare, furtuna, soare. Si mai sunt si altele, care n-au incaput in poza.
Norii pe care ii vad mai sus de Budva nu-mi plac deloc. De vreo trei-patru zile tot reusesc sa fentez ploaia, speram sa-mi iasa si azi figura. Se pare totusi ca n-o sa mai am noroc, cumulonimbusii aia (sper ca n-am gresit) sunt prea hotarati. Intr-adevar, ploaia incepe cu mult inainte sa ajung in Strp. Am ales sa stau aici nu pentru ca m-a amuzat faptul ca numele localitatii nu contine vocale, ci pentru ca vila are o vedere superba asupra golfului. Care golf e cel mai sudic fiord al Europei, btw. Pacat de terasa asta imensa a apartamentului, n-o sa ma prea bucur de ea daca ploaia nu se opreste. Proprietarul, o blonda foarte draguta cu un mini-omulet in brate, imi zambeste tot timpul si isi cere scuze ca n-are un intrerupator pentru apa care curge din cer.
Luminile zidului de aparare al orasului Kotor se reflecta in apele golfului si formeaza un fel de inima care, datorita norilor coborati foarte jos, pare ca a luat foc.
Cred ca m-am indragostit un pic, deja. Muntenegru are sensibil mai putine insule decat Croatia (sa tinem cont, totusi, ca si lungimea coastei e de cel putin 6 ori mai mica), dar in rest concureaza cu orice tara din regiune la frumusete. In plus, si-a pastrat un soi de “modestie”, fiind mult mai putin comerciala – si, implicit, mult mai putin aroganta – decat sora mai mare de la nord sau (mai ales!) decat cea din partea opusa a Adriaticii.
Desi partea veche a orasului Kotor nu-i mare, imi petrec ore bune pe stradutele ei, cu opriri la cate o terasa care imi face cu ochiul.
Ajung “acasa” dupa miezul noptii si beau un cabernet local pe terasa, in compania luminitelor care inconjoara golful. Ma gandesc ca as putea trai aici o vesnicie.
Cafeaua de dimineata mi-o beau in Perast, pe mica promenada marginita intr-o parte de apa si in cealalta de cladiri vechi, de piatra. Cum spuneam? Cred ca as putea trai aici o vesnicie. Dar planul spune ca trebuie sa plec spre nord, pana la raul Tara, al carui canion sapat prin muntii Durmitor se intampla sa fie cel mai adanc din Europa si al doilea din lume (dupa – evident! – Grand Canyon). Drumul n-are mai mult de 170 km, dar o sa-mi ia vreo trei ore din cauza serpentinelor. Plus ca, din cand in cand, mai opresc sa admir si sa respir peisajul.
Initial am vrut sa-mi ofer o repriza de rafting, dar dupa un schimb de mail-uri cu tipii de la una dintre firmele care organizeaza asa ceva am ajuns la concluzia ca mi-e imposibil sa ajung la ora la care ar fi trebuit sa ajung. Nu-i bai, ramane pe data viitoare – acum ma multumesc cu fotografiile si, eventual, cu o tiroliana peste canion.
Trec prin Zabliak fara sa opresc, desi aici mi-am facut rezervare – am anuntat-o deja pe tipa care are vila in care o sa stau ca intarzii. La iesirea din orasel/comuna/ce-o fi, prind o bucata frumoasa de drum drept si apas pe acceleratie… apoi pe frana, pentru ca vad o masina de politie cu un nene care se indreapta spre mijlocul drumului si asteapta sa ma apropii suficient ca sa-mi poata face semn sa trag pe dreapta. Daaamn, cred ca au in dotare radare cu laser, ca prea m-au luat de departe. Clar, eram inca in localitate, sper doar sa nu fi avut prea mult peste limita de 50. Inainte sa se opreasca insa masina de tot, imi face semn sa merg mai departe. “Errr… shall I go?”, intreb ca prostu’. “Yes, you may go”, zice. Nu-l astept sa se razgandeasca, zic “thanks!” si o intind. Auzisem eu ceva povesti despre faptul ca politistii muntenegreni sunt destul de indulgenti cu strainii care nu fac prostii prea mari pe sosele, acum tocmai mi s-au confirmat. Si ma indragostesc inca un pic de tara asta, care pare a fi nu doar frumoasa, ci si inteligenta. Pentru ca, pana la urma, e o dovada de inteligenta si de turism facut cu cap sa nu-i strici unui bezmetic romam buna-dispozitie dandu-i o amenda pentru ca a mers cu 80 km/h pe o portiune de sosea cu restrictie de 50 pe care nu se vede absolut niciun pieton si abslut nicio masina pe o raza de 2 km: omu’ oricum a venit aici ca sa cheltuiasca niste bani, daca e bine-dispus poate cheltuieste chiar mai mult, economia se bucura, toti traim fericiti.
Involuntar, ma gandesc ce s-ar fi intamplat in Albania intr-o situatie similara.
Opresc langa Podul Tara, o frumusete de 170 de metri inaltime care uneste cele doua maluri ale canionului. 170 de metri, zici? Hmmm… n-am facut niciodata o tiroliana la inaltimea asta. Ia hai sa scoatem 10 euro din buzunar si sa-i dam drumul:
Ma intorc in Zabliak pe la 5 pm, unde Marija ma asteapta linistita sa-mi predea cheile intregii vile (sunt singurul turist cazat in weekend-ul asta). Ma simt prost cand aflu ca am facut-o sa-si amane cu atatea ore plecarea la mare cu prietenii – as fi putut sa rezolv problema la pranz, cand am trecut prima data pe aici – dar asta nu ma impiedica s-o tin de vorba inca mai bine de jumatate de ora. Somehow, nici pe ea. E tanara, blonda, simpatica, vesela si n-o deranjeaza sa-mi explice in detaliu, printre glumite pe care ni le aruncam unul altuia, ce pot face in dupa-amiaza asta prin imprejurimi.
Foarte aproape (cateva minute cu masina, apoi alte cateva pe jos) se afla Lacul Negru, cel mai mare dintre lacurile glaciare imprastiate prin Masivul Durmitor. Potecuta care il inconjoara si pe care te tot intersectezi cu veverite carora nu le pare sa le pese prea mult de cetateni are 3 kilometri si jumatate, intr-o ora de mers alene o termini. Eu am mers o jumatate de ora si m-am intors. Presupun ca era acelasi lucru daca as fi continuat sa dau ocol lacului, but well…
Ma intorc la vila cand se insereaza, azi nu mai am chef sa fac nimic. Doar sa ma odihnesc tolanit in fotoliu, sa-mi desfac o sticla de vin, sa ma uit la munti, iar la miezul noptii sa-mi spun “la multi ani”.
Episoadele precedente:
Grand Balkan Tour (I): Romania si Serbia
Grand Balkan Tour (II): Macedonia
Grand Balkan Tour (III): Albania
Leave A Comment