Irish Tour (iunie 2009) – the story

Days 1-3

Ziua 1 nu prea merita pusa la socoteala, s-a derulat prin avioane si aeroporturi; la hotel am ajuns pe la miezul noptii (ora locala, adica 2 a.m. ora Romaniei), cu o oboseala enervanta in creier – eram trezit de 22 de ore si tocmai facusem cunostinta cu placerile sofatului cu volanul pe dreapta. Experienta e interesanta, dar

[cel putin] la inceput nu e deloc distractiva: din cauza ca toate reperele sunt invers, orientarea devine extrem de dificila – daca nu chiar imposibila, mai ales ca e vorba de un oras necunoscut. Daca nu aveam sistemul de navigatie, cred ca si la ora asta inca mai cautam hotelul. Pericolul de a intra pe contrasens nu mi s-a parut chiar atat de mare cum crezusem (la urma-urmei, tot ce ai de facut e sa te iei dupa masinile din fata ta si dupa sagetile de pe jos); in schimb, mi-a luat o vesnicie pana am inceput sa-mi dau seama cam pe unde se afla marginea din stanga a masinii. Din cauza asta, la prima parcare laterala, roata din stanga-fata a avut un contact cam brutal cu bordura. Si tot din cauza asta, o buna bucata de vreme am pastrat tendinta de a merge foarte aproape de marginea din stanga a drumului sau a benzii; de altfel, incepand de a doua zi, cand mersul pe stanga a inceput sa nu mi se mai para chiar idiot, principala mea preocupare la volan a fost sa corectez permanent distanta fata de marginile drumului. Not an easy task, in conditiile in care de foarte multe ori benzile sunt mai inguste decat in Romania (si afirmatia asta nu vine de la unul care conduce o limuzina, ci un Ford Focus!).

OK, sa revenim: check-in la hotel, somn de voie pana pe la amiaza, cand imi incep plimbarea prin Dublin. Las masina in parcarea hotelului (nu stiu cum e traficul si n-am chef sa turbez pe strazi, mai ales ca inca nu ma simt confortabil cu noul stil de condus) si iau orasul la pas. In 5 ore am vazut cam tot ce era de vazut – si desi zona centrala e relativ mica (are o raza de vreo 2 kilometri), picioarele mi s-au tocit suficient ca sa fac un popas. In plus, mi-am adus aminte ca mi-e foame, asa ca ma intorc in Temple Bar si ma trantesc pe terasa unui restaurant de pe Fleet Street, cu decoratiuni extrem de kitsch si cu un meniu partial copiat dupa cel al Hard Rock Cafe-ului de vis-a-vis, dar cu portii care isi fac mai mult decat datoria. Preturile sunt… irlandeze – adica marisoare (fara a fi, totusi, insuportable): doua feluri de mancare plus doua beri egal 39 euro cu tot cu bacsis.

Descopar ca am niste ore libere pe care as putea sa le folosesc inteligent: imi recuperez masina de la hotel si plec spre Glendalough, la vreo 50 km de Dublin, unde se afla niste monumente foarte interesante, de pe la inceputurile Evului Mediu. Ajung acolo spre seara, prin zona mai sunt doar vreo 3 turisti rataciti, centrul de informare turistica e inchis, dar ruinele manastirilor si cimitirul care le inconjoara pot fi vizitate liber – si nici n-aveam nevoie de altceva.

Ma intorc satisfacut in Dublin, cu intentia de a ma stabili pana spre dimineata in barul din incinta fabricii de bere Guiness. Ghinion: un alt destept a gasit de cuviinta sa inchirieze toata crasma pentru o aniversare. Imi trece prin cap ca am putea sarbatori impreuna, dar degeaba ii zic asta paznicului de jos. Planul B nu exista, il concepem pe loc: ma deplasez spre centru, imposibil sa nu gasesc un pub in care sa-mi pot ura “la multi ani!” :). Pub-uri sunt destule, cu parcarea am insa o problema: la  miezul noptii, centrul Dublin-ului e mai plin ca ziua. Imi petrec aproape 40 de minute dand ture aiurea pe toate strazile din zona pana cand, intr-un sfarsit, gasesc un loc de parcare langa parcul Stephen’s Green. De aici, in doua minute sunt pe Grafton Street, unde hoardele de amatori de shopping din timpul zilei s-au transformat in valuri de petrecareti – iar dupa alte doua, aterizez intr-un club (Sinnotts) in care muzica e ok, oamenii sunt ok, iar berea n-are cum sa se termine. Happy birthday to me! :) Singura chestie care ma enerveaza e faptul ca trebuie sa ies afara ca sa fumez.

Dupa niste ore, ma intorc la hotel. Fortunately, barul e inca deschis, asa ca pot sa sting berea de mai devreme cu doua Jameson, inainte de somn.

Ziua 3: heading west, pana la Tullamore (de unde imi iau un Tullamore Dew Heritage care imi stimuleaza papilele si inspiratia chiar in secunda asta), apoi south, spre Midleton si Blarney, cu o pauza de bere in Kilkenny. Pe drum, descopar ca hartile iGo din 2006 sunt complet depasite: de multe ori Marcel are impresia (fara sa-mi poata spune asta, totusi – pentru ca a ramas pe “mute” din Sicilia :D) ca merg pe camp – in timp ce eu am sub roti un drum cu doua benzi pe sens.

La distileria din Midleton ajung la 18:30, cu o jumatate de ora mai tarziu decat ar fi trebuit. Damn, maine trebuie sa fac din nou drumul pana aici, dupa vizita la castel – unde programul pentru turisti s-a incheiat, de asemenea, inainte sa ajung (adica la 6, pentru ca e duminica – in timpul saptamanii, vara, e deschis pana la 7). Asta o sa-mi adauge vreo 2-3 ore la timpul programat pentru etapa “Ring of Kerry – Kinmare”. Ei, si? :)

 

Day 4

Aflu ca in apropierea exista un loc unde se vand puieti, asa ca ma hotarasc sa rezolva problema asta inainte de orice altceva. Gasesc magazinul (nu stiu daca e termenul cel mai potrivit, da’ ati inteles despre ce e vorba), cumpar un stejar, un arac de care sa stea legat pana se face mare si o lopata (50 euro in total), dupa care incepe distractia: o fi el puiet, da’ e un pic mai mare ca mine – asa ca nu reusesc sa-l bag in masina decat daca-i las varful afara, pe geamul portierei din spate. Sper sa nu agat un biciclist, totusi. Intre timp, masina mi s-a umplut de pamant; va trebui sa dau cu aspiratorul prin ea inainte ca firma de la care am inchiriat-o sa faca o criza de nervi pe tema pornirilor mele ecologiste.

Distractie partea a doua: imi ia ceva mai mult de o ora sa gasesc un loc in care sa plantez copacul, dintr-un motiv cat se poate de simplu: toate terenurile pe langa care trec sunt ingradite. Cand te uiti in jur si vezi tot verdele care te inconjoara (nu cred ca am vazut pana acum o tara mai verde ca Irlanda), cu doar cate o casa din cand in cand, ai senzatia ca poti sa te asezi oriunde si sa spui “aici stau eu”, fara ca cineva sa te intrebe de ce. Pana nu cauti un loc “liber”, insa, nu-ti dai seama cat de multa proprietate privata exista pe planeta asta. In cele din urma, realizez ca nu prea am de ales – asa ca imi aleg un camp pe care nu creste nimic altceva decat iarba si ma apuc de treaba, cu riscul de a fi arestat pentru tulburare de posesie. Imi imaginez, totusi, ca proprietarul pamantului n-o fi chiar atat de idiot incat sa se simta deranjat de faptul ca i-a rasarit un stejar acolo. Fotografiez copacul, ma fotografiez pe mine langa el si notez ce-mi spune GPS-ul: 51.98589 grade latitudine nordica, 8.78407 grade longitudine vestica. Mission accomplished. Prima de genul asta. Plimbarea poate continua linistita – de acum e, in mod oficial, una “green”.

Ma intorc in Blarney si ma indrept direct spre castel. E simpatic, iar intr-o ora si ceva ai timp sa te plimbi prin gradinile din jur, sa urci in turn, sa saruti The Stone of Eloquence stand cu capul in jos, tinut de un individ in timp ce altul iti face poze (10 euro poza, o iei de la iesire daca vrei – eu am vrut) si sa te intorci la masina.

Next stop: vizita ratata de ieri, la distileria din Midleton – unde se spune ca se fabrica cel mai bun whiskey din lume (adica cel mai bun whiskey irlandez, in conditiile in care whiskey-ul irlandez e mai bun decat toate celelalte :D). Pentru ca nu exista decat o singura varianta sa ma conving de chestia asta, scot din buzunar 150 de euro pentru o sticla de Midleton Very Rare 2007, inseriata si semnata. E cadoul pe care mi-l fac singur de ziua mea, mi-l promisesem de cateva luni. Pentru ca merit :D. Si nici macar n-am exagerat: exista si sticle de 5000 de euro – da’ parca n-as da chiar atat de mult pentru o betie :)).

Destinatia finala de azi e Glenbeigh, o mica localitate de pe asa-numitul “Ring of Kerry” – soseaua care inconjoara peninsula Iveragh. Aflu ca directia corecta de mers pe Ring of Kerry e counter-clockwise, pentru ca asa merg autocarele si e de preferat sa nu te intalnesti cu ele venindu-ti din fata pe drumurile extrem de inguste din zona. Respect indicatia – desi nu cred ca am vazut nici un autocar toata ziua – si, dupa ce ma cazez, imi continui drumul spre vest, pana la Cahersiveen si Waterville. In Cahersiveen am inspiratia sa fac dreapta, spre port, de unde se vede insula Valentia si unde gasesc un restaurant recomandat de Michelin: O’Neills The Point. Homarul pe care il mananc a fost prins azi in ocean, berea e rece (cam 35 de euro in total), un labrador “comunitar” da din coada pe langa mine, soarele apare si dispare iar oamenii zambesc.

La intoarcere, ies din nou de pe drumul principal, spre plaja din Kells – iar de aici, la sfatul unei localnice, mai merg cateva minute pe un drum de coasta (lat exact cat masina), pana intr-un loc de unde am o priveliste superba asupra golfului Dingle si a peninsulei si insulitelor de dincolo de el.

 

Day 5

Very pissed off, ca mi-am futut un obiectiv si – pe cale de consecinta – ziua. Un pic de neatentie cand am tras fermoarul de la husa si o miscare brusca sa prind in cadru un avion care zbura sub mine, pe langa Cliffs of Moher… iar 70-200-le meu s-a dat de-a dura pe ciment. Din fericire avea parasolarul montat, astfel ca sticla a supravietuit. Nu si [cel putin] un contact din interior, insa. O sa vad cand ajung in Bucuresti daca nu cumva plimbarea ma costa cu 1000 de euro mai mult decat estimasem.

Momentul mi-a stricat placerea de a sta catarat pe marginea zidurilor abrupte de stanca, la 200 de metri deasupra Atlanticului. Totusi, nici macar nervii nu reusesc sa stearga impresia pe care ti-o lasa Cliffs of Moher; n-o sa caut adjective – o sa spun doar ca ar fi pacat sa ajungi in Irlanda si sa nu mergi pana acolo. Iar fotografiile o sa spuna mai multe.

Inainte de Cliffs, am facut o escala si in Limerick, pentru King John’s Castle, St Mary’s Cathedral si The Treaty Stone. Toate trei sunt in aceeasi zona – nu chiar in mijlocul orasului, dar aproape, la doar cateva minute de mers pe jos din parcarea centrala (3.80 euro pentru vreo doua ore). Pentru lenesi ca mine, exista si varianta unui popas pentru o cafea si o placinta cu mar la una dintre terasele intalnite pe drum, pe una dintre principalele strazi comerciale din centru. Catedrala e mai frumoasa vazuta din exterior (dar ok, am ajutat la restaurare platind doi euro intrarea); in schimb, castelul e foarte bine pastrat, iar in curtea interioara sunt reproduse tot felul de chestii care existau pe vremea cand vizitatorii nu plateau 9 euro ca sa intre, ci trimiteau niste ghiulele. Dorinta de a reproduce conditiile de acum cateva sute de ani a mers atat de departe incat prin curte mocnesc si niste focuri, pe care un individ are grija sa le intretina.

Sa nu uit de Adare – un mic satuc aflat la vreo 30 km de Limerick, unde niste case foarte simpatice acoperite cu stuf si o catedrala destul de impunatoare m-au facut sa ma opresc pentru cateva minute. Suficient ca sa mai descopar si un castel, un club de golf si un parc marisor si foarte bine ingrijit – ceea ce imi spune ca ar merita un weekend. Anyway, am vazut atatea terenuri de golf in Irlanda, incat mi-e clar ca daca o sa ma apuc vreodata de sportul asta, aici o sa vin sa ma joc. O sa tin minte Adare.

Drumul a fost ceva mai aglomerat ca pana acum, cel putin in apropierea oraselor. In orice caz, insa, daca ne raportam la traficul de pe continent, nici macar n-ar trebui sa folosesc termenul “aglomerat”: aici cred ca nu exista niciodata “heavy traffic” in adevaratul sens al cuvantului. Iar asta cred ca explica si de ce nu exista autostrazi decat in jurul Dublin-ului.

In compensatie pentru traficul lejer, au niste sosele extrem de inguste (nu inteleg de ce, ca doar aveau atata teren pustiu la dispozitie!). Cel mai amuzant e cand iti vine din fata (eventual fix intr-o curba) un tractor sau un autocar: trecerea se face de obicei la o distanta de 30-40 cm, in timp ce rotile din stanga sterg marginea asfaltului iar oglinda din partea aia rupe frunzele din tufisuri. Iar toata chestia asta se petrece la 80 km/h inmultit cu doi – pentru ca viteza e o alta chestie distractiva aici: chiar si pe drumuri minuscule, cu o banda pe sens, zeci de serpentine, case si maluri de pamant in dreapta si-n stanga, limita e de 100 km/h. Daca situatia e chiar urata, se reduce la 80. Prin localitati (dar nu in orice satuc), e 60 sau 50 (mai ales in preajma scolilor). Iar oamenii (mai putin doi tristi pe care i-am intalnit azi) nu se sfiesc absolut deloc sa mearga cu viteza. Iar pe drumurile cu mai mult de o banda pe sens (adica acolo unde apare si un fel de banda de siguranta), se intampla chiar sa mearga sensibil peste viteza legala. Camere radar nu sunt decat cateva zeci, pe langa Dublin, iar echipaje mobile n-am vazut pana acum. Si sa nu uitam un amanunt esential: alcoolemia e permisa pana la o limita de 0.08!

Maine am program lejer, fara obiective spectaculoase de bifat; roaming the area in cautare de chestii interesante, apoi “oprire tehnica” pe langa Sligo, inainte de a intra in Irlanda de Nord, unde ma asteapta doua zile pline. Daca ma uit pe programare imi dau seama ca au mai ramas doar cateva zile. OK, nu ma mai uit.

 

Day 6

Program lejer, dupa cum anticipasem: un mic ocol pana in Westport, pe malul golfului Clew, o bere in Newport, la Best Pub in County Mayo 2006, o oprire la biserica din Drumcliff, unde e inmormantat W. B. Yeats (habar n-aveam de chestia asta pana am ajuns acolo, am oprit doar pentru ca mi-a placut peisajul), imi las bagajele la hotelul din Bundoran, incerc sa fac o baie in Atlantic – dar apa n-are mai mult de 15 grade, asa ca renunt rapid la idee (desi vad niste pustani care se balacesc fara griji… ma rog, poate lor apa asta li se pare calda), fac un drum scurt pana la Donegal ca sa vad castelul (foarte mic, neinteresant) si ma intorc pentru cina. Recomandat de proprietarii hotelului, restaurantul (Marlboro House) are nu doar o mancare foarte buna (am incercat supa zilei – de legume, groasa cum am remarcat ca se face prin zona asta – si un miel cu rozmarin, excelent), ci si un chelner foarte simpatic si friendly, dispus la glume si povesti. Colega lui era la fel de simpatica, doar ca nu prea avea timp de vorbit: am ametit uitandu-ma la ea in timp ce alerga de colo-colo printre mese, mereu zambind.

Tipul (imi pare rau ca am uitat sa-l intreb cum il cheama) a reusit sa-mi modifice traseul de maine, sfatuindu-ma sa vad niste locuri pe care nu le-am gasit in nici un ghid turistic. Va trebui sa reconstruiesc programul urmatoarelor doua zile, care si asa era aglomerat, dar… why not?

…Iar acum stau in fotoliu, in camera hotelului, in fata geamului urias dincolo de care se vede Atlanticul.

 

Day 7

Cea mai obositoare de pana acum. Am mers pe jos si m-am urcat pe dealuri mai mult decat in ultimele cateva luni puse la un loc: urcat pe Cliffs of Teelin, mers pe jos pana la Giants Causeway, coborat/urcat pana la Carrick-a-Rede Rope Bridge, mers pe jos pana la Mussenden Temple. Adica multi kilometri.

Despre Cliffs of Teelin: am facut bine ca l-am ascultat pe tipul de la bar si am facut stanga in Donegal; peisajul e spectaculos – si nu doar zona in sine, ci si imprejurimile: copacii dispar (raman doar tufisurile care sunt in stare sa creasca pe stanci), dispare si limba engleza de pe indicatoare (ramane doar celtica), oile traverseaza haotic soseaua, oamenii incep sa ti se adreseze cu un accent mai greu de inteles. True Ireland. Cliffs of Teelin presupun ca arata spectaculos si de pe mare – croaziera costa 20 de euro, dar n-aveam timp; si de sus, insa, imaginea e de exceptie, cu nimic mai prejos decat cea de la Clffs of Moher.

N-am reusit sa intru la distileria Bushmills (inchide la 5 p.m.) – dar nu-i bai, rezolv maine problema asta – si nici sa ma plimb pe puntea de sfoara Carrick-a-Rede (e deschisa doar pana la 6 p.m. – n-am inteles ce-i cu orele astea, doar soarele apune pe la 10 p.m. in perioada asta a anului, for God’s sake!… si se mai plang de criza, somaj etc… hm!). Puntea am vazut-o insa foarte bine de pe un delusor din apropiere si n-am de gand sa fac maine inca o data traseul pe jos doar ca sa merg pe ea. Case closed.
Castelul Dunluce arata bine (e cel mai mare din cate am vazut pana acum), iar Templul Mussenden si Giants Causeway nu trebuie ratate (ambele sunt accesibile la orice ora; la al doilea, parcarea costa 6 GBP – dar cand am plecat de acolo, pe la 5 p.m., deja nu mai era nimeni care s-o incaseze).

Intre timp, am invatat cateva dintre obiceiurile/legile imbecile din Marea Britanie (sau cel putin din zona asta a Marii Britanii): dupa ora 10 nu mai poti manca nicaieri, nici macar la chinezi (pentru siguranta, e de preferat sa fii in restaurant la 9 p.m.); nu poti sa cumperi nici un fel de sticla sau cutie care contine alcool de la nici o benzinarie sau supermarket; dupa o anumita ora (cred ca 9 p.m.), nu mai poti sa cumperi nici macar de la magazinele specializate – singura solutie raman barurile, care oricum se inchid pe la 11-12; nu ai voie sa iesi cu un pahar de bere pe trotuarul din fata barului ca sa fumezi, iar in bar bineinteles ca n-ai voie sa fumezi (singura solutie rezonabila pare a fi sa intri in bar dupa fiecare fum, ca sa iei o gura de bere). Si or mai fi si altele, da’ nu vreau sa le aflu. Aaaa, plus ca limitele de viteza sunt calculate in mile pe ora (de parca eu atunci cand conduc alta treaba n-am decat sa fac calcule in minte… aaa… cat inseamna 1,6 x 30?… da’ 1,6 x 40?), iar distantele in yarzi. Un lucru e clar: n-o sa ma stabilesc niciodata in tara asta. Chiar daca si acum vad marea de pe geamul camerei de hotel.

 

Day 8

Pentru inceput, imi achit datoria de ieri (fata de mine, of course :D): vechea distilerie Bushmills, prima din lume care a primit oficial dreptul de a produce whiskey (anul trecut s-au implinit 400 de ani de la fericitul eveniment). Turul procesului de fabricatie costa 6 GBP si include un pahar de whiskey dintr-un sortiment la alegere – very helpful pentru etapa urmatoare, adica the shopping area :); mie, de exemplu, sortimentul aniversar, care poate fi cumparat doar de aici, nu mi-a placut – asa ca am parasit zona cu un single malt de 10 ani si un Black Bush invechit in butoaie de sherry. Pentru cunoscatori.

De la Bushmills, am continuat sa merg pe Causeway Route, desi pana la Belfast (si mai departe, spre Downpatrick) exista si un alt drum, mai scurt. Soseaua de coasta merita insa cele cateva zeci de minute in plus: in stanga, la cativa metri, e oceanul – iar in dreapta se inalta Glens of Antrim, cu sate si case pierdute printre dealurile de un verde perfect, cu picatele albe (astea sunt oile, omniprezente in Irlanda – cred ca sunt milioane si mi s-a parut ca isi duc veacul intr-un mod absolut dezorganizat, ca flora spontana: n-am vazut nici o structura care sa semene a stana, doar oi bantuind pe toate coclaurile posibile). Habar n-am cat e viteza maxima legala pe soseaua asta (in Irlanda sunt indicatoare din loc in loc, aici insa nu apar decat atunci cand sunt restrictii), dar oricum n-am chef sa merg cu mai mult de 70 km/h: just cruising, ma bucur de priveliste.

Opresc in Carrickfergus pentru o vizita la castel (foarte bine intretinut, singurul regret e ca nu prea ai ce sa vezi in jur de la inaltime), trec prin Belfast fara sa ma opresc (ma rog, asta e o figura de stil – pentru ca 4 p.m. pare a fi rush hour si imi ia cam o ora sa-l traversez) si ma duc direct spre Downpatrick. In jurul catedralei e liniste, nu exista alti turisti – ciudat, dar imi convine: nu ma streseaza nimeni cand ma invart in jurul mormantului Sf. Patrick cautand unghiuri potrivite pentru fotografii.

In Armagh ajung rapid (jumatate din drum e pe autostrada), dar Marcel se declara incapabil sa-mi gaseasca hotelul. De altfel, de multe ori pe parcursul vacantei am descoperit ca harta e sfanta (ghidul Michelin, in primul rand, plus o harta pe care am gasit-o la un hotel): cel putin in Irlanda, de nenumarate ori iGo-ul meu 2006 era convins ca merg pe camp; o fi din cauza ca nu era updatat sau din cauza ca am luat-o deseori pe drumuri “judetene”, habar n-am – cert e ca prefer sa am si o harta pe bord, la care sa ma pot uita din cand in cand. Sa revenim: opresc la o benzinarie (chiar in fata catedralei – cea mai mare pe care am vazut-o in toata Irlanda), tipul de acolo ma lamureste rapid cum ajung unde trebuie (Armagh e, totusi, doar un orasel), mai fac un drum inapoi in oras ca sa mananc… si asta a cam fost tot pe ziua de azi.

A propos de benzinarie: aici, motorina e la fel de scumpa ca benzina – 1.04 GBP, ceea ce la cursul de azi inseamna cam 1.22 EUR. Un pic mai scumpa decat in Irlanda, unde preturile la benzina variaza intre 1.17 si 1.21 EUR/litru. De altfel, cam toate preturile aici sunt oarecum in categoria “medium-high” pentru Europa. Distrugatoare sunt, insa, preturile la tigari: am vazut 8.50 EUR la un automat din Irlanda si 6 GBP la unul din Irlanda de Nord. Am fugit repede, ca sa nu fac un soc nervos. Thanks God, mi-am luat suficiente de acasa :D.

Hotelul – Hillview Lodge – e pe dealurile din jurul orasului si e foarte “ca acasa”: foarte curat, cu un lounge confortabil care da spre un mic teren de golf, cu internet wireless desi stiam ca nu exista asa ceva si cu o gazda foarte friendly. Camera e mica, dar are in ea tot ce-i trebuie.

Maine mai am o zi agitata, cu multe opriri pana in Dublin – unde trebuie sa ajung pana la 9 p.m., ca sa predau masina. Sunt un pic obosit (am trecut deja de 2000 km), da’ nu se pune. Ireland rules! :)

 

Day 9

Ultima zi. Opriri la Kells (unde se afla una dintre ultimele mari cruci celtice pastrate pana astazi), la castelul Trim (cel mai mare construit de normanzi in Europa – aici s-a filmat Braveheart) si Newgrange, unde sunt niste temple/morminte vechi de vreo 5000 de ani, la fel de ciudate ca templul de la Stonehenge, dar ceva mai vechi. De fapt, sunt trei situri mari (Newgrange, Knowth si Dowth), dar la ora la care am ajuns nu mai aveam timp sa vizitez decat unul dintre ele – si l-am ales pe primul, cel mai cunoscut. Intrarea costa vreo 6 euro, nu se poate ajunge acolo decat cu autocarele centrului turistic, iar ultimul pleaca la 17:15.

Mai am aproape 3 ore pana trebuie sa predau masina, timp suficient ca sa mananc ceva in Drogheda. Instinctul ma duce (din nou!) la un restaurant simpatic, pe malul raului. Esential pentru fumator, exista si o terasa – si chiar daca e ocupata, problema se rezolva rapid: in mai putin de un minut, un chelner scoate o masa din interior, aseaza tacamurile si ma invita sa iau loc. Iau, bineinteles :). Restaurantul se cheama Bru, serviciul e extrem de rapid, iar mancarea excelenta: incep cu un fel de pre-aperitiv din partea casei (paine cu unt si cu diferite sosuri – creme fraiche, pesto si un sos de rosii cu ardei iute), intru in atmosfera cu Duck Spring Roll (niste rulouri din carne de rata cu sos de prune), continui cu Surf & Turf (muschi de vita si creveti prajiti in usturoi, cu piure de cartofi si o jumatate de ciuperca portabella)… si cam atat am putut, desertul n-a mai avut loc :)). Totul stropit cu doua beri, egal 45 de euro si un om satul si multumit :).

Pana la aeroportul din Dublin mai am 34 de kilometri, ii rezolv in vreo 20 de minute pe autostrada (bucata asta costa 1,90 euro – ceva mai putin decat cea spre vest, care m-a costat 2,80 desi erau cam tot atatia km), opresc la hotel sa-mi las bagajele (avionul pleaca dimineata devreme, am preferat sa stau la Clarion, chiar in incinta aeroportului), dupa care incep sa ma distrez cautand locul de parcare in care trebuie sa las masina. Din cauza ca se construieste un nou terminal, peste tot sunt lucrari, sensuri blocate si paduri de indicatoare. Trebuie sa predau masina cu rezervorul gol (ciudat, dar asa a vrut Sixt), iar eu mi-am facut calculul sa-l las cat mai gol posibil. OK, OK, da’ parca nu chiar asa cum sunt acum! Daca mai ratez o data intrarea in parcare si trebuie sa mai fac un ocol risc sa fac pana prostului. Cand ajung, in sfarsit, la locul de parcare, in rezervor mai era benzina pentru fix 9 km. As vrea sa-i vad maine dimineata mutra aluia care verifica masina – nu cred ca s-a mai intalnit cu atata precizie :)). Ma ador cand fac astfel de chestii! :))

Am devenit pieton, dar exista un shuttle bus care ma duce de la terminal la hotel… unde ma opresc direct in bar, ca sa beau un Bulmer (cidru – are un gust pe care nu-l pot defini decat cu termenul “ciudat”, nu cred ca o sa-l mai incerc si a doua oara) si apoi un ultim Guiness la el acasa (pana la urmatoarea vizita, cine stie?).

O plimbare reusita. O tara foarte frumoasa, foarte verde, foarte prietenoasa si cu foarte multe lucruri care merita vazute. As usual :D, am avut noroc de vreme frumoasa; un irlandez chiar mi-a zis la un moment dat ca nu-i normal sa fie atatea zile insorite in perioada asta a anului. S-a mai intamplat sa ploua, dar numai dimineata devreme sau cand eram pe drumuri, in masina. No road incidents, chiar daca a fost pentru prima data cand am condus pe partea stanga a strazii. In total, am facut 2511 km (cu 600 peste estimarea initiala). Masina (un Ford Fiesta model 2008) a consumat in medie 7 litri de benzina la 100 km. Dar o sa revin cu cifre si liste dupa ce ajung acasa: acum am nevoie de somn – oricat de simpatica mi-ar fi Irlanda, chiar nu vreau sa ratez avionul care ma duce maine la Bruxelles – si de acolo, spre Bucuresti.


2017-06-08T00:04:56+03:0021 June 2009|Categories: DRUMURI|Tags: , , , , , , , , , , , , , , |11 Comments

11 Comments

  1. alin adrian 18 January 2010 at 2:43 PM - Reply

    interesant. apropo tot prin Brux. cu oprire de 1 week-end m-am intors si eu :)

  2. butnaru 13 July 2009 at 3:07 PM - Reply

    multumesc. si tu sa ai grija de tine. paranteza: ne stim?

    @all: thanks a lot ca m-ati “insotit” in plimbare :)

  3. adina 13 July 2009 at 7:05 AM - Reply

    salut, si la multi ani sanatosi si fericiti !
    ai grija de tine si de cei pe care ii iubesti.

  4. CarmenSerban 30 June 2009 at 6:05 AM - Reply

    Multumim ca ne-ai impartasit din bucuriile acestui minunat Irish Tour!
    azi dimineata cand te-am auzit prezentand ,la 7,Jurnalul, cu Manuela,nu-mi venea sa cred!
    Bine-ai revenit ,ACASA!
    m-asteptam,ca dupa un asa Ocol,superb, cu multe peripetii ,sunt sigura,sa mai ai o zi,doua sa-ti aduni gandurile,…
    spor deja, la munca si mai asteptam ceva,edificator-POZE,MULTE POZE!
    chiar ai fost norocos,cu vremea ,cu tot,am avut eu emotii,multi km,o tara necunoscuta!

    o zi frumoasa si numai bine!

  5. nevers 28 June 2009 at 1:38 AM - Reply

    “O plimbare reusita. O tara foarte frumoasa, foarte verde, foarte prietenoasa si cu foarte multe lucruri care merita vazute.”

    Super plimbare!
    Drum bun spre casa!

  6. nevers 26 June 2009 at 10:39 AM - Reply

    E bine ca nu esti suparat dupa Day 5.

    “…Iar acum stau in fotoliu, in camera hotelului, in fata geamului urias dincolo de care se vede Atlanticul.”

    “Chiar daca si acum vad marea de pe geamul camerei de hotel.”

    Abia astept sa vad care e cea mai frumoasa zi!

  7. carmen serban 26 June 2009 at 10:27 AM - Reply

    orice noua zi,o noua aventura ,nu gluma!si un nou inceput,dar cu siguranta o experienta de neuitat!
    pacat pt. obiectivul distrus!

    bafta gabriel,ai grija de tine ,te asteptam cu drag!

    o zi frumoasa iti doresc!

  8. nevers 24 June 2009 at 1:34 PM - Reply

    Frumos!Frumos!
    Ai grija de tine!

  9. carmen serban 22 June 2009 at 3:18 AM - Reply

    LA MULTI ANI FERICITI,MR.SUPER STAR!

    sigur iti lipseste emis.lui zaff,mie imi lipsesc stirile prezentate de tine!
    multumesc pt detaliile primelor zile,amuzanta aventura,….
    la cat mai frumoase zile iti doresc!
    cat priveste fumatul..ia exemplu lui RaduC..

    cu bine!

  10. Andreea Popescu 22 June 2009 at 2:37 AM - Reply

    He he… si pe gps-ul meu tot Marcel il cheama :))

  11. George Zafiu 22 June 2009 at 12:40 AM - Reply

    La multi ani bre!! Urmatoarea bere sper sa o bei cu gandul la mine… si la faptul ca inca sunt mai bun la table :))))

Leave A Comment Cancel reply

three + 7 =

Advertisment ad adsense adlogger