Dupa zece mii de filme, cin’zeci de mii de ore de documentar pe Discovery/NatGeo/History si paispe milioane de pagini scrise pe tema asta, ai senzatia ca nimeni nu mai poate spune nimic nou despre WW2. Wrong, my dear Watson. Uite ca niste baieti si fete din Germania reusesc sa mai spuna inca ceva – poate nu nou, dar altfel. Si nu neaparat despre razboi, cat despre oamenii din el. Depre “mamele noastre, tatii nostri”, ca asa s-ar traduce “Unsere Mütter, unsere Väter” – nu “Generation War”, cum scrie pe IMDB ca sa-i sune bine in urechi si americanului.

Mini-serialul (bine ca l-au facut “mini”, doar trei episoade, altfel iar nu mai apucam sa fac nimic altceva cateva zile in sir) ia cinci personaje, unul mai diferit decat celalalt, si ne lasa sa ne uitam la ele. Lasii devin eroi, eroii devin tradatori, cei cu aparenta de victime sigure supravietuiesc, cei care par a se descurca esueaza, fanaticii fraieri nu mai inteleg nimic, fanaticii smecheri se adapteaza. Nu te-ai prins, dar am enumerat sase personaje. Pentru ca, well, exista si un al saselea – aparent secundar, dar care, pana la urma, reuseste sa faca un pas in plus si sa vina alaturi de cei cinci in “linia intai” (ca tot e vorba despre razboi).
Daca esti normal la cap, somehow nici un personaj nu ti-e antipatic (sau simpatic) de la inceput pana la sfarsit: fiecare are momentele lui – iar la final toti iti apar ok. Si intelegi si de ce: pentru ca nu exista ingeri si diavoli, pentru ca razboiul e o chestie atat de grea incat pana nu-l traiesti, n-ai cum sa stii care dintre personajele respective ai putea fi.
Aproape ca nu e un film artistic, ci un documentar – dar nu despre jungla amazoniana, ci despre gâzele care umbla prin ea. Despre oameni, that is. Cu bunele si cu relele lor, oameni ca tine si ca mine, ca mamele si ca tatii nostri. Ok, ca bunicele si ca bunicii nostri, ca deja au recut 70 de ani de atunci. Nu doar ai lor, ci si ai nostri.